“Baltagul” a fost una dintre cărţile care mi-au plăcut, chiar dacă am avut-o de citit pentru şcoală.
Introducere
Romanul “Baltagul” de Mihail Sadoveanu publicat în 1930 aparține realismului cu o notă mitică ( derivată din totalitatea tradițiilor și superstițiilor prezentate, dar și din cadrul temporal asemenea basmelor, acțiunea e plasată în illo tempore.)
O primă trăsătură pentru încadrarea romanului în realism este prezența verosimilului: prin toponime, unele din ele reale(Dorna, Tarcău, apa Bistriței) , altele fictive utilizate pentru a marca autentic traseul Vitoriei (Suha, Sabasa, Cruci) ; situația veridică în care 2 oieri îl ucid pe celălalt pentru bani.
O a doua trăsătură este perspectiva narativă obiectică: postura naratorului centrală este preluată însă de către Vitoria în momentul parastasului, ea relatând foarte detaliat circumstanțele uciderii soțului său. Această rocadă imprimă narațiunii un ritm mai alert, cititorul fiind intens implicat în acțiune.
Tema textului este călătoria, în vederea căutării adevărului, temă în jurul căreia orbitează alte teme conexe familia, averea, moartea, destinul.
O primă scenă relevantă pentru tema textului este găsirea lui Lipan în râpă. Din punctul de vedere al suspiciunilor Vitoriei, acest moment este sfârșitul călătoriei, odată cu depistarea osemintelor lui Nechifor. Pe de altă parte, momentul e punctul care declanșează acțiunea de răzbunare.
Simbol central: râpa, un simbol al morții. Acest simbol marchează o coborâre în infern care reprezintă moartea lui Nechifor și renașterea lui Gheorghiță precum și maturizarea acestuia. Suspansul este bine conturat prin aglomerarea enumeraților oase risipite cu zgârcuirile umede. Utilizarea arhaismelor și regionalismelor conferă textului autenticitate și culoare locală.
Scena se încheie cu replica femeii:” Gheoghiță!” care reprezintă numele de botez al soțului ei folosit doar în intimitatea lor. Fiul tresare la această replică, momentul marcând preluarea autorității familiale de către fiul lui Lipan.
O a doua scenă este scena răzbunării, praznicul parastasului care reprezintă finalul călătoriei și dezvăluirea adevărului. În confirmarea suspiciunilor, Vitoria dă dovadă de o inteligență și o viclenie aparte. Îi invită pe vinovați la parastas. Atitudinea Vitoriei îi face pe aceștia să realizeze că fapta lor a fost descoperită, moment în care este indusă starea de panică. (“de ce mă tot fierbi și mă înțepi atât?”)
Elemente de compoziție, structură și limbaj
Incipitul textului: are formă de prolog precedat de un motto. Acesta din urmă este preluat din Miorița: “Stăpâne, stăpâne, mai cheamă ș-un câne”.
Sadoveanu valorificând astfel componenta mitică; motto-ul ghidează lectura din punct de vedere tematic ( căutarea oierului dispărut) dar și atrage atenția asupra unor elemente din lumea rurală, precum comuniunea om-animal.
Prologul cuprinde legenda relatată de Nechifor, la evenimentele lumii satului, conform acesteia la crearea lumii dumnezeu le-a dăruit muntenilor o “inimă ușoară” și “muieri frumoase și iubețe”. Astfel, prologul anticipează atât caracterul Vitoriei, loială soțului ei cât și atitudinea ei optimistă din finalul romanului, care atestă, faptul că viața merge înainte.
Conflictele:
–conflictul exterior: inițial este cel mioritic 2 oieri îl ucid pe al 3-lea pentru a-i pune mâna pe bani și pe turme. Dispariția baciului muntean va cauza un alt conflict exterior între soția lui și ucigașii săi, conflict bazat pe dorința de răzbunare, dar și pe intenția de a echilibra balanța dreptății.
–conflictele interioare: sunt mai accentuate la nivelul lui Gheorghiță, care ezită în numeroase puncte cheie, cum ar fi plecarea de acasă și părăsirea comunității tinerilor, șovăiala de dinainte de a coborî în râpă, stângăcia din momentul pedepsirii lui Bogza.
-ezitările lui sunt justificate de procesul de maturizare prin care trece;
Încheiere:
-comparație cu Miorița- încadrarea prin intertext a baladei Miorița conferă un caracter complex, latura realistă îmbinându-se armonios cu cea mitică.
Spor la învățat!
Hugs and kisses,
M.I.
Cafea & poveşti 