Se prea poate să fiu eu absurdă și prea selfish, dar nu cred că vreodată când m-am gândit că s-ar putea să fiu lovită de cineva m-am gândit: „ ce drăguț! ce bine că o să fiu lovită!” .
Sunt curioasă, totuși, pe tine când te-a făcut o palmă să iubești mai mult?
Când o îmbrâncitură te-a făcut să fii recunoscător față de persoana care te-a îmbrâncit?
Când orice urmă de violență fizică te-a făcut să zici ”oh, de acum o admir pe persoana asta!”?
Nu te lasă mai rece orice tip de violență?
De câte ori doar fiind martor la un act de violență nu ai vrut să te întorci cu spatele? Poate chiar să pleci cât de repede de acolo.
”Scopul scuză mijloacele” e vorbă misogină în acest caz.
Violența nu scuză nimic.
Punct.
Cafea & poveşti 