A fost odată ca niciodată…un sat

A fost odată ca niciodată…o căsuță în livadă. Cu lemne de foc și un coșuleț cu mere pe pridvor.

Trăia în ea o familie micuță. Un el și o ea, 3 copilași și peste drum o bunicuță.

Cărarea din livadă se scurta pe an ce trecea, rând pe rând o altă casă se golea.

photo by Murza Iosefina

Bunicuța tare se întrista, cândva strada era plină, zi și noapte copiii se jucau pe ea.

Cândva când vecinii știau a saluta. Când badea Ion avea timp a se opri la o poveste-n poartă.

Iată că încă o casă rămâne goală și pustie, casa cu cei 3 copilași. Acum au crescut, mari tare s-au făcut. Departe au mai plecat…

Mă uit spre frumoasa livadă, licăresc o lumină, un pridvor ce-i încă luminat și curat. Văd stând pe-un scăuneș bunica. Azi e singură, cu strada goală și sufletul întristat…

Oare de ce din sat toți au plecat?

  • povestea tristă a satului românesc. Lucian Blaga zicea odată că veșnicia s-a născut la sat și tare-mi place să-i dau dreptate. Deși acum sunt puțin departe de el, îmi doresc cu ardoare să mă reîntorc la viața de la țară. Ah, mi-ar plăcea mie să vă pot păcăli că totul e așa de basm la sat, adevărul este, însă, că viața la sat e de la greuță la foarte grea. Depinde, dacă vrei să o mai combini cu un job la oraș sau ceva freelancing poate, poate te acomodezi ușor. Dar, dincolo de tot greul, eu cred, că viața simplă de la țară te scutește de multe alte dureri de cap.
  • Până ne vedem la căsuța mea din sat, vă las aici niște linkuri despre viața la sat, întoarceri la rădăcini și chestii de genul:

https://cafeasipovesti.com/2018/12/23/la-o-cafea-cu-roxana/

https://www.dor.ro/6-articole-din-2019-despre-satul-romanesc-din-2020/embed/#?secret=DEpKbhWrUQ

https://www.revistasinteza.ro/fenomenul-mutat-la-tara-lucreaza-in-it-dar-locuieste-intr-un-sat-din-romania-vreau-sa-l-fac-sa-vibreze-de-viata

Hugs and kisses,

Iuditha Murza C.

Merg cu toamna-n piept, vântu-n toate rănile mă doare

Păsările călătoare (mai ales plecarea berzei de pe stâlpul de electricitate din fața casei de la tanti Moni) , frunzele nucului și ale vișinului ce erau deja prin toată curtea, plecarea vecinilor înapoi în “țările calde” ( sau Străinezia cum îi mai zic eu)…astea toate prevesteau venirea toamnei pentru mine. Astea alături de facerea bulionului în târziile zile ale lui August, serile tot mai liniștite din cauză că erau tot mai puțini copii care să se alerge pe stradă…și mai ales începutul școlii.

Pe toate le priveam cu nostalgie cum se petrec în fiecare an…copil fiind rămâneam mereu așa cu un gol atunci când pleca vara și odată cu ea, verișorii mei se întorceau la oraș, prietenii ieșeau tot mai puțin pe afară, iar zilele se scurtau.

Totuși, cumva de-a lungul anilor am ajuns să iubesc toamna. Mai puțin zilele prea scurte și gri de la sfârșit de noiembrie…

Am ajuns să iubesc și să privesc cu o oarecare mulțumire în suflet faptul că odată cu venirea toamnei toți ne adunăm pe la casele noastre, începem să profităm de ultimele zile călduroase și cu soare făcând plimbări sau zacuscă în curte la sobă. Am ajuns să iubesc culesul de prune, mere și mai ales începutul școlii.

Trebuie să recunosc, toamna îmi răscolește sufletul în multe feluri și mereu mă face super sentimentală( puteți să vedeți după acest text), asta însă nu mă mai împiedică să ma

Nervi de toamnă – George Bacovia

E toamnă, e foşnet, e somn…

Copacii, pe stradă, oftează;

E tuse, e plânset, e gol…

Şi-i frig, şi burează.

Amanţii, mai bolnavi, mai trişti,

Pe drumuri fac gesturi ciudate –

Iar frunze, de veşnicul somn,

Cad grele, udate.

Eu stau, şi mă duc, şi mă-ntorc,

Şi-amanţii profund mă-ntristează –

Îmi vine să râd fără sens,

Şi-i frig, şi burează.

Vă doresc o toamnă minunată în care să învățați încă o dată să mergeți mai departe…să…let it go!

Hugs and kisses,

Iuditha M.C.

Ce faci când trebuie să nu faci nimic

M-am trezit de dimineață, am oprit alarma…era ora 9. Mă repezesc repede să mă dau jos din pat și realizez că nu am unde să mă grăbesc. Nu am nimic de făcut! Eh, să nu exagerăm sunt chestii de făcut dar nimic care să nu poată fi amânat.

Mă încearcă un sentiment ciudat…

Cum? Nu am de învățat? Nu am de mers la lucru?

Parcă mă simt cumva guilty, simt că ar trebui neapărat, urgent să-mi caut o ocupație.

Și îmi dau seama că majoritatea suntem așa. Când dăm în viață de un moment de pauză. Simțim nevoia să facem ceva. Să nu părem leneși, să nu părem că pierdem vremea, să nu părem că suntem plictisitori. Adică de câte ori nu ați auzit văitatul ăla care de fapt vine așa cu un aer de lăudăroșenie: “Sunt așaa de ocupat! Vai, că fac asta și asta și….“.

I did it too. So, yeah știu că și tu. Nu te mai ascunde atât. E adevărat, găsim o oarecare satisfacție în faptul că suntem prea ocupați, prea obosiți…ne dă sentimentul că parcă, parcă facem ceva important.

Deși de cele mai multe ori tânjim după alte lucruri în timpul ăla.

Mi-am adus aminte de toate momentele din viața asta a mea scurtă în care eram super ocupată și to ce mi-aș fi dorit e să nu fi trebuit să-mi pun alarmă, să pot să mă mai uit la un episod din ceva, să pot să scriu pe blog sau multe altele. Am realizat că sigur nu o să treacă mult timp și din nou o să fie viața mea așa, o să fiu nevoită să alerg toată ziua, încoace, încolo…o să fiu nevoită să amân serialul, să amân multe chestii…

Prin urmare am decis să mă bucur de acest moment de pauză din viața mea…

Am ales să stau în tihnă să-mi beau cafeaua…

Să spăl și întind haine ascultând o piesă preferată, să nu le așez pe sfoară grăbit…

Să mai citesc încă o pagină…și-apoi încă una…

Să gătesc ceva ce-mi place…chiar dacă durează mai mult…

Să scriu…

Am ales să fac toate astea fără să mă simt vinovată că am timp să le fac…

**

Prin acest articol nu încurajez lenea, ok? :)) Și nici nu spun că trebuie să te complaci în momentul ăla de pauză și să aștepți minuni…

Eu cred tare mult în echilibru. Nu fii nici disperat să găsești rapid noul job, dar nici indiferent și nepăsător să nu-ți cauți un job cu lunile. Să nu lucrezi la pasiunea ta, să nu studiezi nimic…

Trebuie să vrei să devii mai bun. Dar nu trebuie să te omori încercând asta.

În momentul ăsta de pauză nu trebuie să stai doar pe canapea. Poți citi, poți învăța o limbă nouă, poți lucra la pasiunea ta…poți să lucrezi la tine.

Hugs and kisses,

Iuditha M. C.

My heart is gone, I need another one

Au trecut 3 săptămâni de când am aflat că s-a logodit. Nu am știut nici eu și nici inima cum să reacționăm. Trăiesc de atunci un șoc continuu. În fine, cred că totuși sunt bine. Am plâns doar într-o seară. Adică am plâns toată noaptea atunci. Dar bănui că mi-a trecut, că nu am mai putut să plâng de atunci deloc. Mi-am pus cele mai triste piese, m-am uitat la poze cu noi, m-am uitat la cele mai triste filme….Nimic.

Merg până la Profi. Mi s-a terminat cafeaua și cam tot ce aveam prin frigider…

Mă plimb de infinite ori printre toate raioanele, zici că am luat-o razna. Nu mai găsesc nimic ce-mi trebuie. Într-un final, mă uit în coș și mă decid că am luat tot ce-mi trebuie. Adică ce mă conving că îi trebuie stomacului meu care mănâncă doar chestii pe bază emoțională în ultima perioadă: pizza congelată, popcorn, burgeri care se fac în 2 minute, cartofi( tot congelați, clar), ciocolată muultă, nutella, niște pâine pe care să întind nutella și alte chestii de genul. Dau să ies din magazin. Oh, fix de cafea era să uit. Mă îndrept spre raft. Jur că nu văd să mai aibă de care îmi trebuie mie.

-Ciao! Îmi spui, te rog…oare Caffe Crema este? Nu o văd nicăieri…

-Da, domnișoară este. Stați chiar în fața ei.

-Of, Doamne mă scuzați. Nu știu unde mi-e mintea.

-Eh, cred că sunteți îndrăgostită.

Zâmbesc politicos, cu un nod în gât și o iau repede la goană către casa de marcat.

Stau la coadă. Îmi vine rândul. Pe fundal se aude un refren pe care încerc să nu-l bag în seamă:

“My heart is gone, my heart is gone/ I need another one…”

Îmi pun toate produsele pe bandă, ajung la capătul coșului de cumpărături și mă trezesc că plâng în hohote în fața caseriței.

-Domnișoară, sunteți bine?

-Am uitat să iau cafeaua…zic eu printre hohotele de plâns.

-Puteți să vă duceți acum să luați, nu-i bai! încearcă să mă calmeze caserița.

Eu nu mai pot să fac nimic…doar să plâng.

A doua zi

TO BE CONTINUED…

Ce face dragostea din om

În fiecare dimineață, la lucru pornesc radio-ul să mai ascult una alta în timp ce-mi beau cafeaua. Aud un refren a unei piese ce zice: “I don’t want somebody like you, I only want you”. Mă regăsesc într-o clipă: I only want YOU. Mă gândesc ce mai fac aici când trebuie să fac ceva în legătura asta. Trântesc cana de cafea pe birou, iau în fugă cheile de mașină, telefonul, le îngrămădesc în geantă și ies într-o furtună din birou.

Dar, graba strică treaba ca de obicei. De abia îmi mai amintesc unde mi-am parcat mașina, mă învârt de vreo 3 ori aiurea în parcare. Apoi nu mai nimeresc cheile în contact.

Facem multe greșeli în viață, luăm multe decizii pripite și greșite. Dar, cea mai rea decizie e să ne privăm de ceea ce știm că vrem din frică că vom eșua, că vom răni, că vom fi răniți.

Se zice că în viață primești doar ce ai curajul să ceri. Azi jur că îmi fac curaj. De-aia sunt acum în fața ușii apartamentului tău. Mai am nevoie doar e un strop de curaj, o doză așa de mică. Mă rog să mi-o toarne cineva cu forța acum în mine.

Dau să bat la ușa, nu apuc se deschide. Ești tu.

Într-un film romantic și cu happy ending acuma am sări unul în brațele altuia și ne-am zice vrute și nevrute. Dar nu suntem. Suntem în this stupid thing called real life. Bâlbâi ceva ce pare a suna a salut. Tu stai în ușă neclintit cu o privire ciudată,, dar nu mai ciudată decât ce am făcut eu. Am venit la ușa ta după 8 luni în care nu am mai știut de tine nimic.

Trag aer adânc în piept și îmi fac curaj să zic ceva

-Ăh, scuze. Îmi pare rău. Din greșeală.

Și o iau la goană spre scări, cobor în fugă 4 etaje și când ajung jos îmi dau seama că acum este și lift. Ce e în capul meu? Cum adică e o greșeală? Am condus 2 ore până aici! Nu pentru asta!

Mă îndrept spre lift. Și se deschide ușa, ești din nou TU.

-Știi ce? Nu e nici o greșeală! Am condus 2 ore până aici, am ratat o zi de lucru și am urcat fuckin’ 4 etaje pe scări în fugă! Am venit să-ți zic că te vreau pe tine! Am greșit teribil! TE VREAU pe tine! Doar pe tine! Mi-am dat seama că nimic nu o să mă poată bucura dacă tu nu ești lângă mine! I only want YOU!

Te scarpini după cap, te uiți în jos, dai cu piciorul în ceva. Ceva nu e okay. Nu așa trebuia să fie…

-NU! NU! NU!

Nu înțeleg ce se întâmplă, nici nu știu dacă să întreb ceva sau nu.

-Nu ai niciun drept să apari aici după 8 luni și să-mi zici așa ceva! Ți-am scris, te-am sunat, te-am căutat acasă, la lucru, peste tooot! M-ai ignorat complet! Și acuma vii aici așa? Apari din nevăzut în viața mea și vrei să-mi realiniez toate lucrurile? NU! NU! NU!

-Okay…zic, cu vocea aproape stinsă. Simt o săgeată cum intră în inima mea, mă face să respir greu și să-mi curgă șiroaie de lacrimi. Îmi pare rău, am crezut…am crezut că…

Mă întorc și plec. Ai venit după mine, mă întorci spre tine.

-Îmi pare rău, Leea…Chiar îmi pare extrem de rău…

-Nu înțeleg…

-M-am logodit ieri.

FACE PALM!

——-to be continued-

-ca de obicei dintr-o carte pe care sper să o termin de scris-

Hugs and kisses,

M.I

Tânjind…

Nu se va simți niciodată ca acasă. Vei încerca mereu să-ți găsești locul…să aparții. Și nu-l vei găsi.

Vei crede că poate e ceva greșit cu tine, că poate prea vrei tu cai verzi pe pereți. Dar, adevărul e că acasă nu e acasă dacă nu simți asta și gata.

Acasă nu e mereu cel mai frumos loc, cel mai plin de oportunități, cel mai liniștit sau cel mai curat. Acasă nu e nici cel mai bun loc de multe ori…și totuși vei afla că acasă e cel mai bine.

Te vei adapta, toți o facem. Mai ales dacă ești unul dintre cei care se învață chiar și cu durerea, te vei învăța. Vei face obicei din dor și dorințe neîmplinite. Noi oamenii ne obișnuim cu multe lucruri care nu ne plac, așa că e normal să te obișnuiești și cu asta.

Dar, vei avea mereu un gol…Inima ta va tânji după ceva, după acel ceva…mereu.

Acasă poate fi locul în care ți-ai jurat să nu mai calci și totuși să-ți fie dor de acasă. Acasă poate fi locul unde ai avut amintiri dureroase și totuși să-ți fie greu să-l părăsești.

Acasă nu-i clădire, nu-i bucătă de beton și nici de pământ…acasă mi-s apusurile, mirosul de liliac, mirosul ciorbei făcute de mama, piesa pe care o ascultam cu prietenele, acasă-i când aud vorba folosită de tata sau bunicu.

Să aparțin…nu cred că voi aparține niciunui loc vreodată pe pământul ăsta. Nu cred că vreodată-mi voi găsi locul. Poate nu există așa ceva…aici pe pământ.

E greu să nu aparți. E greu să fi a nimănui, cum se zice…Însă e cumva și liniștitor să poți să accepți lucrul ăsta, că nimeni și nimic nu-ți aparține și că tu nu aparți nimanui și niciunui loc.

Ah, dar rar sunt oamenii care pot accepta asta…

Pentru o viață fără inhibiții și goluri în stomac!

Hugs and kisses,

Iuditha M. C.

La o cafea prin mintea mea…

Nu știu cum v-a schimbat pe voi sau nu v-a schimbat pandemia asta…dar pe mine m-a făcut încă o dată să-mi dau seama cam ce vreau de la viața. Mi-a schimbat puțin perspectiva. M-a făcut să realizez încă o dată ce puțin contează lucrurile materiale.

Ce puțin contează să ai și ce mult contează să știi să dai. Am citit undeva niște statistici care zic ca aproximativ 50% din populație nu s-a schimbat deloc în timpul acestei pandemii, și cumva chiar cred că e adevărat. Am văzut și eu cu ochii mei. Mesajele de hate sunt tot mai multe parcă ( cum se te iei de cineva că vorbește de rugăciune, de cina Domnului?…mai ales când tot ce zice e oglinda a ce scrie în Scriptură), egoismul, răutățile și certurile nu s-au pus pe stop deloc. Încercare de a te împăca, de a-ți cere iertare nu am prea văzut să existe…

Dar e okay…că toți așteptăm să răspundă Dumnezeu rugăciunilor, să ne binecuvânteze, să facă totul bine. Pentru că El e bun. Noi nici nu mai prea încercăm să fim buni, dar El e bun…

Mă doare să văd atâta indiferență față de tot ce înseamnă Ceruri. Sincer, câteodată când vreau să postez ceva legat de Dumnezeu mă gândesc de 100 de ori înainte: Oare cum mă văd oamenii ăștia pe mine? Mă văd de atâtea ori că vorbesc despre chestii pământești, ei nu văd și nu știu luptele mele zilnice, cum vine pentru ei versetul ăsta ce-l postez acum eu pe instagram? De multe ori pe mine mă mișcă o cântare, o predică, un verset…dar mă gândesc fac lumină dacă postez sau fac întuneric?

E ușor să dai un share, să cânți niște versuri, să postezi o predică…

Însă trebuie să ne cercetăm inimile înainte…Să ne cercetăm acțiunile, faptele.

Cred cu tărie că asta e o vreme în care trebuie să fim șlefuiți.

Te cerți cu vecinul tot anul de la un petic de pământ și acum îi trimiți toată ziua versete și predici online. Faci scandal tot anul pe oriunde apuci, de îmi pare rău nu ai auzit și acum postezi cântări creștine zilnic. Ți-am cerut tot anul o bucată de pâine, un loc de muncă și nu mi-ai dat, acum predici în vloguri despre ce înseamnă să-ți iubești aproapele…Vezi sensul?

Doar câteva exemple ce mi-au trecut prin minte…

Mie una, niciodată nu mi-a plăcut ipocrizia. Mereu am iubit, am prețuit și respectat sinceritatea.

Și credeți-mă nu mereu mi-au fost spuse lucruri frumoase când am cerut sinceritate, dar am respectat persoana care mi-a zis lucrurile care nu mi-au convenit mai mult decât pe oricine care a ales să fie om cu mii de fețe.

Legat de subiect, vă las piesa asta( mi-am adus aminte de ea în timp ce scriam):

NU LE SPUNE DE IUBIREA CE-N ISUS

EI VOR GASI DACA INIMA TI-E RECE

SI CU EI NU POTI SIMTI

DACA EI NU VAD IN TINE

NICIO RAZA DIN ISUS

NU VORBI DESPRE IUBIRE

VOR URI TOT CE LE-AI SPUS.

Nu cred că v-ați dat seama dar în începutul articolului am vrut să povestesc alte treburi, însă subconștientul meu a dat drumul la ce mă frământă zilele astea cu adevărat.

Despre ce perspective, planuri și vise mi-a schimbat pandemia o să vorbim la altă cafea…

Fiți pe pace!

Hugs and kisses,

Iuditha M. C.

Spațiu vidat

Mă gândeam acum vreo săptămână că nu am scris niciun articol despre venirea primăverii, planuri, etc. De obicei, în fiecare an am scris. Dar cred că așa a fost să fie. Ce sens mai avea să citiți în zilele astea un articol despre o primăvară roz, floricele…când totul pare așa gri.

Azi a ieșit puțin soarele, e chiar frumos. Dar panica și frica încă stăpânesc oamenii, așa că e cam pustiu peste tot. Nu învinuiesc pe nimeni, cel mai bine e să fii preventiv.

Aveam planificate niște articole despre organizarea nunții, dar acum nu mai au sens nici alea…Am auzit că s-au anulat și nunți din luna mai. Dacă până acum erau câte 3/4 nunți pe weekend vara, gândiți-vă cum o să fie dacă toți le amânăm pe vară? :))

O să scriu sau o să fac un vlog, totuși, despre cum ne-a picat nouă toată pandemia asta și în ce fel ne-a afectat nunta.

Putea să fie o primăvară pe cinste. Și pe care cel mai probabil o treceam cu vederea toți, treceam doar prin ea…cum am trecut prin toți anii ăștia. Poate aveam nevoie de un moment în care să realizăm adevăratul sens al vieții ăsteia, adevăratele valori. Să realizăm ceea ce contează cu adevărat.

2019 a fost un an foarte stresant pentru mine și începutul lui 2020…și pun pariu că și voi ca și mine ați trecut prin aceeași goană. Să fie bine cariera, să meargă mai bine afacerea, să ne facem casa, etc.

De câte ori ați neglijat anul în care a trecut lucrurile importante? Timpul cu familia, timpul cu Dumnezeu?…

De câte ori nu ați avut timp?

Vă las cu această întrebare…Și nu uitați: Tot răul spre bine.

Vă doresc o primăvară în care să fiți sănătoși, dar cel mai mult o primăvară liniștită!

Fiți pe pace!

Versuri:

“Mi-am luat un ghiozdan, am plecat Să caut un spațiu vidat

Numai o clipă, numai o clipă să scap

Am luat-o pe deal prin păduri

Să stau în tăcere pe culmi

Timpul să tacă, lupta să treacă pe veci, vis frumos

În mine pe raft stă o armă plină de praf Un crez ruginit, înainte de vreme îmbătrânit

Din vremuri când eram copii

Aveam noi o vorbă, mai știi?

Cine nu-i gata îl iau cu lopata, spuneai

Dar vorba rămâne și-acum

Când viața se sparge pe drum

Încă mă doare și încă mi-e greu să m-adun

O casă vrem toți, sufletu-ncercănat vrea un pat

Trec zile și nopți, frica mă ține treaz

Doamne dacă mai poți nu mă uita

Caut un loc să dorm Poartă-mă printre nori

Du-mă-ntr-un loc uitat Doar eu și cel ce-a creat.”

Iuditha Murza C.

Slavă Domnului că spăl vase!

Mă holbez la faianța asta crem de 5 minute încontinuu, curge apa pe mâinile mele umezind vasele murdare din chiuvetă…Nu știu exact cum minune este asta o schemă terapeutică, dar jur că e. Nu cred că e dată când spălatul vaselor să nu mă facă să-mi sap adâncul inimii și al minții. Astă seară mă gândesc la câte concepții și idei mi s-au strecurat în minte de cei din jur. Mereu am încercat să gândesc contrar mulțimii, societății. Mereu am avut opiniile și ideile mele. Cumva în ultimul timp mă găsesc vorbind vorbele altora, punând în acțiune ideile altor oameni și devenind ceva ce nu-mi place, ceva ce nu mă reprezintă. Simt că îmi pierd identitatea. Și clar, trebuie să mă curăț de tot ce nu-i al meu. Să-mi aduc aminte ce contează pentru MINE, de ce-mi pasă MIE, ce vreau și în ce cred EU.

Vă zic spălatul vaselor ajută…psihic. Încercați și voi din când în când.

Am văzut aseară filmul ăsta Marriage Story. Probabil o mulțime din gândurile mele de azi se datorează și lui. E un film…tâmpit…tâmpit de bun.

Momentan mi-e frică de o mulțime de lucruri. Lucruri ce nu s-au întâmplat, ce nu știu dacă se vor întâmpla, dar care s-ar putea cumva cândva întâmpla.

Le aud vocile: “Dar te-ai gândit dacă…? Dar cum e? Dar nu e prea devreme? Dar dacă? Dar cum crezi că o să fie dacă…? Dar ce crede…? Dar ce zice? Dar e de acord cu…? Dar stii cât e de greu…? Dar doamne de ceee? Esti normala? Tu chiar vrei…?

Am fost foarte stăpână pe mine și pe răspunsurile mele, până ce, trebuie să recunosc, au început deja să mă supere unele remarci, să mă încarce negativ unele așa zise sfaturi, să mă enerveze la culme unele întrebări….și până ce am ajuns încet, fără motive, să ascult de ele, să gândesc aproape ca ei. Am ajuns încet să-mi auto distrug viața( mica mea, părticica mea asta de viață…pe care o iubeam și prețuiam cum știam eu mai bine) ghidându-mă după ce cred alții că e bine.

Dar, Slăvit să fie Domnul că mai spăl vase!

M-am întors la mine. Oh, ce bine!

Asta-s eu. Eu care pot să public articolul ăsta, nu să-l ascund în schițe ca și pe altele 100 până acum.

Hugs and kisses,

M.I.

Sezon din viata mea

Acest articol face parte dintr-un sezon ciudat din viața mea, un sezon ce pregătește niște schimbări mari. Sorb câte o gură de cafea și mă gândesc la ce aglomerate au fost ultimele luni din viața mea. Cele mai aglomerate de până acum pentru mine.

Wow, s-au terminat! Am avut puțină pauză, iar de mâine mă bag din nou în priză. În ciuda oboselii și a stresului cred că găsesc o anumită plăcere în a avea mereu lucruri de făcut, mai ales atunci când lucrurile astea sunt lucruri ce simt eu că mă fac să fiu mai aproape de persoana care vreau să devin.

Îmi pare rău că nu am documentat mai mult această perioadă, mi-ar fi plăcut să fi scris în jurnal mai mult, ca de obicei…mi-ar fi plăcut să fi fost mai prezentă în tot acest proces. Uite că e sfârșit de februarie și abia acum îmi dau seama că da…suntem într-un an nou. Anul cea trecut a fost frumos și ciudat, an în care am făcut multe și totuși așa puține lucruri. Suișuri și coborâșuri.

De la 2020, nu mă aștept la altceva…

Mă rog doar ca JESUS să mă țină sănătoasă și să-mi dea înțelepciune, iar așa cumva o să le fac pe toate. Mi-ar plăcea să învăț mai mult să go with the flow în 2020.

Să mă stresez mai puțin și să fac mai multe…

Cam atât pe azi.

Urmează niște articole care sper că o să vi se pară și vouă mai interesante, nu doar mie. 🙂

Hugs and kisses