Cartea “Te-ai rătăcit în cer” | Emoție, durere, amintire

Cine nu ar vrea să-i trăiască cei dragi veșnic? Să-i fie mereu alături, mereu fericiți și cu zâmbetul pe buze?

Din păcate, așa ceva nu este posibil pe planeta asta, în viața asta de muritor. Putem în schimb să facem gesturi prin care să îi păstrăm pe cei dragi cât mai vii în amintirea noastră și a tuturor, asta face Elisa Ilișiu când scrie cartea “Te-ai rătăcit în cer“.

Elisa este o fată de 17 ani, elevă de liceu și scrie această carte în amintirea bunicii ei, mama Lola cum o numește ea. Ea consideră că bunica i-a lăsat cele mai importante lucruri: iubirea și faptul că a ajutat-o să își descopere vocația.

Cartea dezvoltă într-un ritm lin relația dintre ea și bunica ei de-a lungul vieții lor. Cu siguranță vă veți regăsi în fragmentele legate de copilărie, în poveștile pe care bunica i le spunea Elisei, cu siguranță este un o carte în care vă veți regăsi dacă vă iubiți și voi bunicii. E un text ce te atinge, simți că ai citi jurnalul cuiva, și ca persoana care scrie, te simți și tu vulnerabil citindu-l.

Lansarea de carte va avea loc la Primăria Beclean, în data de 11.03.2020 la ora 18:00.

Până atunci vă las aici niște fragmente din carte:

Încă aud vocea ta. Poveștile de seară s-au imprimat în sufletul meu. Orice copil are dreptul la poveşti. Orice copil are dreptul la super eroi, iar cine nu este de acord cu aceasta este un om care nu a avut parte de poveşti. Nimic mai mult. Mi-ai spus că ai fost prima ce m-a luat în brațe atunci când am venit de la spital. O fetiţă mică, într-o păturică pufoasă, pe brațele unei mame tinere. M-ai întâmpinat, iar vocea aceea răsună chiar şi peste ani…

  • Primiți o fetiță ?
  • Cum să nu ?

Așa m-ai întâmpinat tu. În casa în care îmi petrec anii vieții am ajuns pentru prima oară şi tu m-ai luat în braţe. Încă de la intrare eram a ta. Îți mai amintești prima întâlnire? Când m-ai privit în ochi şi mi-ai zâmbit de bucurie…

Poate așa unește destinul oamenii sau poate a fost o pură coincidență. Cert este că în inima mea mâna ta aspră şi obosită și-a lăsat amprenta. Sunt sigură că nimeni și nimic nu ar putea să înlocuiască prezența ta vreodată.”

“Oameni întregi suferă din cauza faptului că sunt singuri, că n-au mai fost întrebați de zile întregi „cum sunt?” că nu au pe nimeni care să le aline plânsul. Mii de părinți și bunici își petrec ultimele zile prin azile de bătrâni, doar pentru că scumpii copii ai acestora au fost prea pasivi pentru a se deranja să îi îngrijească. Au fost prea comozi pentru a sta lângă oamenii aceștia în ultimele clipe. Să te gândești că cineva te-a crescut, te-a îngrijit şi te-a făcut să fii cine ești și tu, după să dai acea persoană în grija altora e josnic. Mâinile acelea au trudit ca tu să fii cine ești azi. Să nu uiți asta. Ca tu să poți avea viitor de multe ori părinții tăi au jertfit micile lor fericiri și eu știu ca ea a jertfit totul de dragul meu. La fel de bine cum știu că ea mereu m-a învățat să fiu o persoană miloasă, să îmi pese de cei din jur. Nu a fost sărac care să iasă din curtea bunicii cu mâna goală, fiindcă ea mereu oferea ceva. Mereu avea ceva de dăruit oamenilor. Iar eu aș vrea să fiu ca ea. Dar de multe ori nu sunt. De multe ori sunt egoistă, rea sau indiferentă, zicând că fiecare are cât a muncit. Ei bine, Tu nu erai aşa. Tu erai o rază de soare. Erai minunată.”

Hugs and kisses,

M.I.

Puțin de tot despre depresie

La cei 20 de ani ai mei am scris mult despre stări precum anxietatea, tristețea și altele aferente, dar până acum nu cred că am scris…așa pe bune, niciodată despre depresie.

Am considerat, totuși cumva că se cuvine să asociez această boală cu toamna…cu un noiembrie gri, ploios și plin de noroi care te face să te închizi în casă.

Eu, din fericire, nu sufăr de depresie, mi-am dat seama evident doar după ce am aflat cât de cât ( din spusele celor bolnavi și din cărți) ce este depresia. Prea multele episoade triste din viața mea( cauzate de mine mai mult decât de oricine) m-au făcut să mă bănuiesc că aș avea, dar acum știu clar că nu era și nu este. Am avut doar tristețe acută cauzată de gânduri mult prea multe.

Cred că de astfel de chestii toți avem parte în viață, mai ales dacă suntem mai sensibili.

În fine, am decis să deschid acest subiect deoarece cineva mi-a povestit puțin din cum e să trăiești cu depresie și cât de important e să conștientizezi că ai nevoie de ajutor.

Am depresie de la 19 ani(în prezent având aprox 39), de câțiva ani folosesc medicamente regulat. Soțul meu și el suferă de depresie. Cred că ăsta e cel mai greu lucru, faptul că duc și boala lui în spate. La amândoi boala se manifestă în feluri diferite la mine e mai mult bazată pe tristețe, când la el e bazată pe indiferență(dar nu îl învinovățesc sau spun că aș vrea să scap de el, Doamne feri, știam că asta e situația de mult). Sincer, deși sunt conștientă că și medicamentele mă ajută, cel mai mult m-a ajutat credința în Dumnezeu. Altfel, nu cred că aș fi rezistat să pot crește și doi copii. Pentru că viața vine cu problemele ei și copiii cu nevoile lor de asemenea. Și cu toate că am tratament câteodată îmi scapă lucrurile de sub control și îmi găsesc mintea plină de gânduri ce nu-mi fac bine. Atunci, încep și îi scriu surorii mele. Am descoperit că asta mă ajută, nu am bani să mă duc la psiholog, dar asta e ca și cum aș avea un psiholog. Ea știe că nu trebuie să-mi dea soluții, să -mi răspundă neapărat…știe că eu doar trebuie să spun tot ce simt ca acest lucru să nu mă afecteze. Îmi pare bine că sunt conștientă și realizez câtă importanță au medicamentele și vizitele la medic, nu aș vrea să ajung să-mi distrug copiii din cauza depresiei.

Cred că s-ar putea vorbi mai mult în biserici despre astfel de probleme, haideți să nu mai abordăm oamenii care au depresie ca pe niște oameni care se lamentează și nu-și fac treaba. Am auzit des astfel de prejudecăți: că sunt leneși, că n-au motiv, că sunt prea necredincioși…

Contează că sunt bolnavi, că depresia le afectează viața și că ar fi frumos să le fim alături. De asemenea, cred că trebuie să fim preventivi cu această boală.

Mi-am făcut impresia că depresia este ca un virus care îți invadează nu doar mintea, ci întreg corpul.

Dacă ați trecut prin așa ceva, dacă știți pe cineva care trece prin așa ceva și vrea să împărtășească cu noi, simțiți-vă liberi să lăsați un comentariu sau un DM în instagram.

Depresia nu este doar multă durere; prea multă durere însă se poate transforma în depresie.

-Demonul amiezii. O anatomie a depresiei- de Andrew Solomon

Hugs and kisses,

M.I.

La o cafea cu Alexandra-despre cum e să te căsătorești tânăr

Căsătoria, precum bine știm, este una dintre cele mai importante decizii pe care le iei în viață. Este un act responsabil, un legământ pe viață(cel puțin teoretic, practic vă las să vă informați singuri cu un click pe acest link ). Prin urmare, niciodată nu o să fie ceva ușor de făcut sau o decizie ușor de luat. Niciodată nu o să ai o certitudine de 100% că o să meargă, e vorba de încredere în cel de lângă tine, de credință și motivație, muultă motivație. Oamenii își dau cu părerea de când e mai bine să te căsătorești, unii spun că tânăr, alții să mai aștepți, mai pe la 30 de ani sau mai bine niciodată.

Zilele trecute am stat la o poveste cu Alexandra, care s-a căsătorit “la vârsta potrivită”, zice ea, cam tânără, zice societatea. Dacă sunteți curioși, vă învit să stați cu noi la o cafea și să aflați puțin despre cum e să te căsătorești tânăr.

1.De ce te-ai căsătorit la 21 de ani? De ce nu ați mai așteptat?

Cred ca povestea noastră e puțin mai deosebita…Noi ne cunoaștem de mici, mai exact de la 7 ani, am crescut oarecum împreuna fiind în aceeași clasa în școala primara și cred ca undeva în inima noastră am știut dintotdeauna că ceva ne leagă. Așa că atunci când am realizat că iubirea e reciproca, am știut că vrem sa îmbătrânim împreună .
Ne-am căsătorit la 21 și 22 de ani și mi se pare vârsta perfectă pentru a porni împreuna prin viață. Am fost doi copii care s-au maturizat împreuna, au învățat cu adevărat ce înseamna iubirea și împreuna cu ea acceptarea, iertarea, dăruirea…

2.Te-au judecat oamenii din jurul tău (colegi, prieteni) pentru acestă decizie?

Da, au fost bineînțeles și persoane care ne-au judecat pentru decizia de a ne căsători așa tineri, dar în același timp și multi apropiați care ne-au încurajat și în special cei care s-au căsătorit la rândul lor tineri, ne-au sfătuit să facem la fel, iar cei necăsătoriți erau oarecum împotrivă, ceea ce mi se pare foarte amuzant.

3. V-ați mai putut bucura de libertatea și spontaneitatea de care orice alt cuplu necăsătorit dispune?

Oamenii cred că viața, libertatea se încheie după căsătorie …O concepție foarte greșită . Viata în doi e frumoasa, libertatea e la puterea a doua, iubirea e deplină și încercările sunt mai ușoare când ai două brațe în jurul tău și o inimă care bate în același ritm cu a ta .

4.Cum v-ați descurcat pe plan financiar? Ai fost stresata din cauza asta sau ați avut un plan?

Sincer,nici nu ne-am gândit prea mult la bani, la lucrurile materiale…
Cred ca Dumnezeu ne-a binecuvântat mai mult decât am putea noi sa îi mulțumim vreodată.
Greșeala multor tineri este ca așteaptă, și își pierd tinerețea singuri, apoi ajung la un moment în viață când realizează că nu au defapt nimic.
Bogăția unui om este familia lui .
Bogăția noastră sunt copilașii noștri și faptul că ne avem unul pe celalalt. Toate celelalte lucruri le poți realiza împreuna pe parcurs…
5.A fost mai greu sau mai ușor să îți începi viața de adult fiind căsătorită?

A fost cu siguranță mai ușor știind că pornesc de mână cu el în viața de adult..Și mi se pare amuzant acum, dar noi am început oarecum viața cu toate greutățile și grijile, abia după ce ne-am mutat în Belgia.
Pana atunci am fost asa cum se spune “cocoloșiți “ de părinți, de familiile noastre. Trăiam așa într-o bulă protectivă încă, deși eram căsătoriți…
Acolo am început de la zero, am văzut exact ce înseamnă greutățile și depărtarea de familie, și ne aveam doar unul pe altul și pe Dumnezeu cu noi…
Dar toată experiența asta ne-a unit enorm și nu regretăm schimbarea pe care am făcut-o !
Cred că acesta a fost planul lui Dumnezeu cu viata noastră și suntem încrezători că El ne ghidează viața în continuare!

6.Ce crezi că face o căsătorie între doi tineri să meargă?

Oh ,aici e cam dificil de răspuns. Contează foarte mult cu ce fel de persoana pornești pe drumul vieții… Mi se pare foarte important să cunoști cât mai bine omul pe care îl iubești și cu care vrei sa te căsătorești!
O relație sănătoasă este bazată pe sinceritate și comunicare. Comunicând ajungi să îți dai seama dacă aveți sau nu aceleași așteptări, vise, dorințe…
Și bineînțeles trebuie să fii sincer cu tine însuți și cu persoana iubită.

7.Ce sfat ai vrea sa le dai fetelor care ca și tine urmează să se căsătorească tinere?

Sfat(uri) as putea da multe, deși cam toată lumea se pricepe la dat sfaturi și așteaptă să faci întocmai cum ți se spune. Așa că o sa spun doar atât: “Iubește!” și o să las un verset din Biblie care îmi place mult :

“Păzește-ți inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieții.”

– Proverbe 4:23 –

Sunt tare curioasă să aud povestea cuiva care s-a căsătorit mai târziu, de asemenea. Dacă cunoașteți pe cineva care ar fi dispus să ne povestească, aștept un mesaj.

Hugs and kisses,

M.I.

La o cafea cu o mămică singură


Where you lead, I will follow/ Anywhere that you tell me to , cam așa îmi imaginam eu viața de mamă singură. Cei ce au văzut Gilmore girls știu despre ce vorbesc. Uitându-mă la serial mă gândeam: “eh, nu pare prea greu să crești un copil singură, sună chiar distractiv” , însă azi după ce am stat de vorbă cu Eliza, o mămică tânără și singură, am aflat că nu sunt mereu lucrurile așa roz.

Vă invit să stați la o cafea cu noi!

Să începem cu începutul: de când ești mamă singură?

De 3 ani, mai exact din momentul în care s-a născut fetița mea.

Tu ai locuit o perioadă în străinătate. Cum ți se pare că reacționează societatea de acolo față de cea din România asupra faptului că ești mamă singură? Au fost momente în care te-ai simțit judecată?

Cei din străinătate reacționează mai bine, chiar și la prima impresie. În România mai este de lucrat la mentalitate, mai ales în orașele mai mici și la sate. Și da, m-am simțit de multe ori judecată.

Ce e cel mai greu, ca mamă singură?

Cel mai greu e emoțional. Să nu ai un sprijin. Sunt momente în care apar diferite stări emoționale și atunci mă întreb: De ce trebuie să fiu singură în treaba asta?

Cum arată viața ta socială? Cât de des ieși fără copil în oraș?

A fost o perioadă când viața mea socială era inexistentă. Când locuiam în străinătate nu prea aveam cu cine să o las pe fetiță. Acum stau cu părinții și îmi mai permit să ies singură din când în când, sau chiar să am mici escapade de un weekend. Ceea ce e minunat!

Sunt momente în care simți că ar fi mult mai ușor dacă ar fi și celălalt părinte lângă tine sau dacă ai avea un partener de viață?

Da, sunt multe momente în care cred că mi-era mai ușor dacă aveam un partener de viață. De exemplu, când se îmbolnăvește copilul și intri în panică pentru că nu știi cum să reacționezi.

Fetița ta este mică încă, probabil că încă nu a observat lipsa tatălui. Ai început să vorbești cu ea despre asta? Ți-e frică de acest moment?

Cred că la momentul potrivit o să îmi găsesc cuvintele potrivite. Vreau ca fetița mea să realizeze nu faptul că tatăl ei a lipsit, ci că eu am fost acolo. Am o anumită frică… Mi-e frică să nu-și facă așteptări, iar el să i le dezamăgească.

Cum ți-ai descrie relația cu fiica ta? Poți să îmi spui un obicei de al vostru?

Relația cu fiica mea este una foarte apropiată, conexiunea este unica și foarte intensa. Cred că vom rămâne mereu așa apropiate, îmi doresc ca aceasta conexiune să țină chiar și atunci când va fi mare. Unul din obiceiurile noastre, care îmi umple inima de fericire, este momentul când ne punem în pat și stăm îmbrățișate. Eu aștept să adoarmă, iar chipul ei angelic mă face să mă simt împlinită pe deplin.

Care crezi că sunt avantajele și dezavantajele pentru o mamă singură?

Unul dintre avantaje este faptul că te maturizezi mai repede, îți dezvolți altfel independența. Alt avantaj ar fi faptul că poți să petreci mult mai mult timp cu copilul, să te apropii de el mai tare.

Dezavantajul pe care l-am întâlnit eu având în vedere că am fost și cam tânără la venirea ei pe lume a fost faptul că nu am reușit să îmi continui studiile, deși aș fi vrut. Alt dezavantaj este faptul că nu poți să faci nimic fără copil, pentru că el e dependent 100% doar de tine, nu ai cu cine împărți sarcinile.

Ai un gând final pe care vrei să îl împărtășești cu alte mămici singure?

Da. Deși este foarte greu ca mamă singură, în cele mai grele momente mi-am spus ca trebuie să lupt pentru ea, pentru amândouă. Dacă nu eu, cine? Chiar dacă e greu am mers mai departe mereu, pentru că zâmbetul ei îmi dădea mereu putere și credință că o să mă descurc, chiar și singură. Dar mai presus de toate, știu că Dumnezeu a fost alături de mine. Cred că iubirea dintre o mama și copilul ei, este cea mai sinceră, așa că mă simt mai mult decât recunoscătoare că sunt mamă .

Hugs and kisses,

M.I.

La o cafea cu Roxana

Zilele trecute am stat de vorbă cu Roxana, o mămică tânără a doi copii. Ea s-a mutat împreună cu soțul ei, Călin, din Cluj într-un sătuc, pe deal. Au trecut de la o extremă la alta: Clujul are peste 300.000 de locuitori și multă agitație, pe când satul în care s -au mutat are mai puțin de 450 de locuitori și muuultă liniște.

În rândurile ce urmează puteți afla ce am discutat cu Roxana.

Cum e sa te muți de la Cluj într-un sătuc pe deal. Cum se simte?

Este o altă lume. În primul rând liniștea, faptul că te simți puțin izolat, dar într-un mod pozitiv. Și felul în care m-a făcut Călin să văd oamenii care trăiesc aici.

Sunt momente în care ți-e dor de Cluj? Sau să trăiești în mediul urban?

Sincer nu. Mi-e dor uneori de socializare. Dar tot în natură sau într-un loc liniștit. Partea asta o acopăr de multe ori în online.

Care a fost lucrul care v-a influențat cel mai mult în alegerea satului?

Am început să venim tot mai des aici cu intenția de a salva casa, care este și casa părintească a lui Călin și a fraților lui. Ne-am atașat tot mai mult. Dar în același timp pierdeam și foarte mult timp pe drum și alte resurse. Ne doream de ceva vreme să ne mutăm undeva în afara orașului și lucrurile așa s-au așezat pe rând.

A existat un moment dificil cu privire la schimbarea asta? Dacă da, cum l-ați depășit?

Oh,da. Când ne-am mutat nu aveam apă în casă, nici baie. A durat puțin mai mult decât ne așteptam să le realizăm. Dacă mă gândesc acum, mi se pare chiar amuzant. Dar atunci, cu doi copii mici, cu apă încălzită, cu făcut baie în cădiță. Țin minte că aveam instalate toate în baie înainte de Crăciun anul trecut. M-am uitat la Călin și am zis “ce senzație! Am și uitat cum e!” Și el, cu umorul tipic, “luxăraie!”.

Crezi că satul e un mediu mai bun, frumos, curat (la figurat) pentru o copilărie de vis? Cum se bucura copiii voștri de aceasta experiență?

Da. Aerul curat, alergatul și plimbatul pe dealuri , jocurile în nisip, în zăpadă, în noroi, și atmosfera familiară, simplă cu oricare dintre trecători. Nu trece cineva fără să dea “Ziua bună”, fără să zâmbească, fără să se minuneze de copii.

E satul mai aproape de suflet?

Da. Viața la sat te obligă să-ți descoperi sufletul. Asta dacă nu cauți alte amuzamente, și mă refer la generațiile tinere. Pentru că e multă muncă fizică, timp de meditație, liniște. Pot să-ți dau exemple.

Chiar, te rog.

Grădinăritul, de exemplu. Cum stai acolo și smulgi buruienile și gânduri valuri iți trec, până termini cu grădinuța, ți-ai și liniștit gândurile. Sau culegi mălai sau scoți cartofi sau tai lemne.

Să nu mai vorbim de peisajul din jurul tău. Care uneori parcă te duce-ntr-o poveste pe care o trăiești cu ochii deschiși.

Se apropie sărbătorile. Cum le petreceți aici pe deal? Aveți ceva tradiții? Împodobiți bradul?

E al doilea Crăciun aici pe deal. Încă nu avem obiceiurile noastre. Poate doar sa primim copiii din vecini la colindat. Anul ăsta îl trimitem și pe Simon cu ei la câteva case. Să mergem la biserică. Să ne bucurăm de zăpadă. Ah da, anu’ ăsta ne-a plantat Călin un brăduț undeva mai aproape de casă și i-am pus luminițe. De acum ăsta cred că va fi bradul pe care îl vom împodobi, pe măsură ce trec anii.

Și un alt obicei, deja obligatoriu, e să facem pârtie prin curte și pe drum pentru sănii și schiuri.Cum obișnuiau ei să facă când erau mici.

Crăciun fericit!

PS. pozele sunt de la Roxana, căreia îi mulțumesc mult că acceptat invitația “la cafea” 🙂

Hugs and kisses,

M. I.