My heart is gone, I need another one

Au trecut 3 săptămâni de când am aflat că s-a logodit. Nu am știut nici eu și nici inima cum să reacționăm. Trăiesc de atunci un șoc continuu. În fine, cred că totuși sunt bine. Am plâns doar într-o seară. Adică am plâns toată noaptea atunci. Dar bănui că mi-a trecut, că nu am mai putut să plâng de atunci deloc. Mi-am pus cele mai triste piese, m-am uitat la poze cu noi, m-am uitat la cele mai triste filme….Nimic.

Merg până la Profi. Mi s-a terminat cafeaua și cam tot ce aveam prin frigider…

Mă plimb de infinite ori printre toate raioanele, zici că am luat-o razna. Nu mai găsesc nimic ce-mi trebuie. Într-un final, mă uit în coș și mă decid că am luat tot ce-mi trebuie. Adică ce mă conving că îi trebuie stomacului meu care mănâncă doar chestii pe bază emoțională în ultima perioadă: pizza congelată, popcorn, burgeri care se fac în 2 minute, cartofi( tot congelați, clar), ciocolată muultă, nutella, niște pâine pe care să întind nutella și alte chestii de genul. Dau să ies din magazin. Oh, fix de cafea era să uit. Mă îndrept spre raft. Jur că nu văd să mai aibă de care îmi trebuie mie.

-Ciao! Îmi spui, te rog…oare Caffe Crema este? Nu o văd nicăieri…

-Da, domnișoară este. Stați chiar în fața ei.

-Of, Doamne mă scuzați. Nu știu unde mi-e mintea.

-Eh, cred că sunteți îndrăgostită.

Zâmbesc politicos, cu un nod în gât și o iau repede la goană către casa de marcat.

Stau la coadă. Îmi vine rândul. Pe fundal se aude un refren pe care încerc să nu-l bag în seamă:

“My heart is gone, my heart is gone/ I need another one…”

Îmi pun toate produsele pe bandă, ajung la capătul coșului de cumpărături și mă trezesc că plâng în hohote în fața caseriței.

-Domnișoară, sunteți bine?

-Am uitat să iau cafeaua…zic eu printre hohotele de plâns.

-Puteți să vă duceți acum să luați, nu-i bai! încearcă să mă calmeze caserița.

Eu nu mai pot să fac nimic…doar să plâng.

A doua zi

TO BE CONTINUED…

Ce face dragostea din om

În fiecare dimineață, la lucru pornesc radio-ul să mai ascult una alta în timp ce-mi beau cafeaua. Aud un refren a unei piese ce zice: “I don’t want somebody like you, I only want you”. Mă regăsesc într-o clipă: I only want YOU. Mă gândesc ce mai fac aici când trebuie să fac ceva în legătura asta. Trântesc cana de cafea pe birou, iau în fugă cheile de mașină, telefonul, le îngrămădesc în geantă și ies într-o furtună din birou.

Dar, graba strică treaba ca de obicei. De abia îmi mai amintesc unde mi-am parcat mașina, mă învârt de vreo 3 ori aiurea în parcare. Apoi nu mai nimeresc cheile în contact.

Facem multe greșeli în viață, luăm multe decizii pripite și greșite. Dar, cea mai rea decizie e să ne privăm de ceea ce știm că vrem din frică că vom eșua, că vom răni, că vom fi răniți.

Se zice că în viață primești doar ce ai curajul să ceri. Azi jur că îmi fac curaj. De-aia sunt acum în fața ușii apartamentului tău. Mai am nevoie doar e un strop de curaj, o doză așa de mică. Mă rog să mi-o toarne cineva cu forța acum în mine.

Dau să bat la ușa, nu apuc se deschide. Ești tu.

Într-un film romantic și cu happy ending acuma am sări unul în brațele altuia și ne-am zice vrute și nevrute. Dar nu suntem. Suntem în this stupid thing called real life. Bâlbâi ceva ce pare a suna a salut. Tu stai în ușă neclintit cu o privire ciudată,, dar nu mai ciudată decât ce am făcut eu. Am venit la ușa ta după 8 luni în care nu am mai știut de tine nimic.

Trag aer adânc în piept și îmi fac curaj să zic ceva

-Ăh, scuze. Îmi pare rău. Din greșeală.

Și o iau la goană spre scări, cobor în fugă 4 etaje și când ajung jos îmi dau seama că acum este și lift. Ce e în capul meu? Cum adică e o greșeală? Am condus 2 ore până aici! Nu pentru asta!

Mă îndrept spre lift. Și se deschide ușa, ești din nou TU.

-Știi ce? Nu e nici o greșeală! Am condus 2 ore până aici, am ratat o zi de lucru și am urcat fuckin’ 4 etaje pe scări în fugă! Am venit să-ți zic că te vreau pe tine! Am greșit teribil! TE VREAU pe tine! Doar pe tine! Mi-am dat seama că nimic nu o să mă poată bucura dacă tu nu ești lângă mine! I only want YOU!

Te scarpini după cap, te uiți în jos, dai cu piciorul în ceva. Ceva nu e okay. Nu așa trebuia să fie…

-NU! NU! NU!

Nu înțeleg ce se întâmplă, nici nu știu dacă să întreb ceva sau nu.

-Nu ai niciun drept să apari aici după 8 luni și să-mi zici așa ceva! Ți-am scris, te-am sunat, te-am căutat acasă, la lucru, peste tooot! M-ai ignorat complet! Și acuma vii aici așa? Apari din nevăzut în viața mea și vrei să-mi realiniez toate lucrurile? NU! NU! NU!

-Okay…zic, cu vocea aproape stinsă. Simt o săgeată cum intră în inima mea, mă face să respir greu și să-mi curgă șiroaie de lacrimi. Îmi pare rău, am crezut…am crezut că…

Mă întorc și plec. Ai venit după mine, mă întorci spre tine.

-Îmi pare rău, Leea…Chiar îmi pare extrem de rău…

-Nu înțeleg…

-M-am logodit ieri.

FACE PALM!

——-to be continued-

-ca de obicei dintr-o carte pe care sper să o termin de scris-

Hugs and kisses,

M.I

În dulcele stil clasic- Nichita Stănescu | Eseu BAC|Partea 1

Introducere:

În dulcele stil clasic de Nichita Stănescu este poezia care dă titlul volumului poetului care a apărut în 1970. Este o poezie neomodernistă.

Trăsături pentru încadrarea în neomodernism

subiectivizarea textului; are loc cu ajutorul mărcilor lexico-gramaticale ale eului liric( “eu l-am fost zărit”, “timpanul meu”) ; de asemenea subiectivismul reiese și din imaginarul conturat de metafore.

-exemplu: metafora pasăre amară sugerează caracerul contradictoriu al iubirii, care poate fi și o sursă simbolistică prin simbolistica păsării, dar și o sursă de singurătate și suferință, lucru redat de epitetul amară

-ludicul detectabil în text este a doua trăsătură- acesta se construiește prin asocierile inedite de termeni aparținând unor registre opuse ( bolovan-domnișoară, fundă-afundă)

Tema textului este una dubla.

  1. Iubirea ca experiență revelatorie, deși e temporară.
  2. Creația literară- poezia devenind o artă poetică neomodernistă, în care pasul de domnișoară ar fi echivalentul insiprației sau a muzei, precum reiese din semnificatiile singurului verb din prima secvența a textului coboară.

Secvențe relevante temei textului:

1.

Dintr-un bolovan coboară
pasul tău de domnişoară.
Dintr-o frunză verde, pală
pasul tău de domnişoară.

Dintr-o înserare-n seară
pasul tău de domnişoară.
Dintr-o pasăre amară
pasul tău de domnişoară.

-apariția domnișoarei; se construiește pe o rețea simbolică, dominată de elemente concrete, capabile să încapsuleze semnificații abstracte. Tehnica utilizată, la fel ca la Arghezi, este concretizarea abstractului; “bolovanul”-manifestare violentă, bruscă a inspirației și a iubirii; “frunză verde, pală- simbol al fragilității, al efemerului și al sensiblității; “înserare-nseară” – licență poetică .

2.

Mai rămâi cu mersul tău
parcă pe timpanul meu
blestemat şi semizeu
căci îmi este foarte rău.

Stau întins şi lung şi zic,
Domnişoară, mai nimic
pe sub soarele pitic
aurit şi mozaic.

Pasul trece eu rămân.

-secvența surprinde consecințele revelației atât la nivelul universului, cât și la nivelul sinelui ; simbolul central este soarele, ale cărui atribute sunt “pitic”, “aurit” și “mozaic”; acesta reprezintă centrul Universului, dar și căldură.

-Stănescu construiește antiteza “soare pitic” tocmai pentru a sublinia că întregul univers este redimensionat în urma iubirii, care este și un element transformator;

-epitetul “mozaic”oglindește complexitatea transformării, sugerând, în același timp că în urma revelației universul nu mai este unul unitar, ci unul sfărâmat.

Ne vedem data viitoare cu continuarea!

Să vă fie de folos!

Hugs and kisses,

M.I.

Tânjind…

Nu se va simți niciodată ca acasă. Vei încerca mereu să-ți găsești locul…să aparții. Și nu-l vei găsi.

Vei crede că poate e ceva greșit cu tine, că poate prea vrei tu cai verzi pe pereți. Dar, adevărul e că acasă nu e acasă dacă nu simți asta și gata.

Acasă nu e mereu cel mai frumos loc, cel mai plin de oportunități, cel mai liniștit sau cel mai curat. Acasă nu e nici cel mai bun loc de multe ori…și totuși vei afla că acasă e cel mai bine.

Te vei adapta, toți o facem. Mai ales dacă ești unul dintre cei care se învață chiar și cu durerea, te vei învăța. Vei face obicei din dor și dorințe neîmplinite. Noi oamenii ne obișnuim cu multe lucruri care nu ne plac, așa că e normal să te obișnuiești și cu asta.

Dar, vei avea mereu un gol…Inima ta va tânji după ceva, după acel ceva…mereu.

Acasă poate fi locul în care ți-ai jurat să nu mai calci și totuși să-ți fie dor de acasă. Acasă poate fi locul unde ai avut amintiri dureroase și totuși să-ți fie greu să-l părăsești.

Acasă nu-i clădire, nu-i bucătă de beton și nici de pământ…acasă mi-s apusurile, mirosul de liliac, mirosul ciorbei făcute de mama, piesa pe care o ascultam cu prietenele, acasă-i când aud vorba folosită de tata sau bunicu.

Să aparțin…nu cred că voi aparține niciunui loc vreodată pe pământul ăsta. Nu cred că vreodată-mi voi găsi locul. Poate nu există așa ceva…aici pe pământ.

E greu să nu aparți. E greu să fi a nimănui, cum se zice…Însă e cumva și liniștitor să poți să accepți lucrul ăsta, că nimeni și nimic nu-ți aparține și că tu nu aparți nimanui și niciunui loc.

Ah, dar rar sunt oamenii care pot accepta asta…

Pentru o viață fără inhibiții și goluri în stomac!

Hugs and kisses,

Iuditha M. C.

La o cafea prin mintea mea…

Nu știu cum v-a schimbat pe voi sau nu v-a schimbat pandemia asta…dar pe mine m-a făcut încă o dată să-mi dau seama cam ce vreau de la viața. Mi-a schimbat puțin perspectiva. M-a făcut să realizez încă o dată ce puțin contează lucrurile materiale.

Ce puțin contează să ai și ce mult contează să știi să dai. Am citit undeva niște statistici care zic ca aproximativ 50% din populație nu s-a schimbat deloc în timpul acestei pandemii, și cumva chiar cred că e adevărat. Am văzut și eu cu ochii mei. Mesajele de hate sunt tot mai multe parcă ( cum se te iei de cineva că vorbește de rugăciune, de cina Domnului?…mai ales când tot ce zice e oglinda a ce scrie în Scriptură), egoismul, răutățile și certurile nu s-au pus pe stop deloc. Încercare de a te împăca, de a-ți cere iertare nu am prea văzut să existe…

Dar e okay…că toți așteptăm să răspundă Dumnezeu rugăciunilor, să ne binecuvânteze, să facă totul bine. Pentru că El e bun. Noi nici nu mai prea încercăm să fim buni, dar El e bun…

Mă doare să văd atâta indiferență față de tot ce înseamnă Ceruri. Sincer, câteodată când vreau să postez ceva legat de Dumnezeu mă gândesc de 100 de ori înainte: Oare cum mă văd oamenii ăștia pe mine? Mă văd de atâtea ori că vorbesc despre chestii pământești, ei nu văd și nu știu luptele mele zilnice, cum vine pentru ei versetul ăsta ce-l postez acum eu pe instagram? De multe ori pe mine mă mișcă o cântare, o predică, un verset…dar mă gândesc fac lumină dacă postez sau fac întuneric?

E ușor să dai un share, să cânți niște versuri, să postezi o predică…

Însă trebuie să ne cercetăm inimile înainte…Să ne cercetăm acțiunile, faptele.

Cred cu tărie că asta e o vreme în care trebuie să fim șlefuiți.

Te cerți cu vecinul tot anul de la un petic de pământ și acum îi trimiți toată ziua versete și predici online. Faci scandal tot anul pe oriunde apuci, de îmi pare rău nu ai auzit și acum postezi cântări creștine zilnic. Ți-am cerut tot anul o bucată de pâine, un loc de muncă și nu mi-ai dat, acum predici în vloguri despre ce înseamnă să-ți iubești aproapele…Vezi sensul?

Doar câteva exemple ce mi-au trecut prin minte…

Mie una, niciodată nu mi-a plăcut ipocrizia. Mereu am iubit, am prețuit și respectat sinceritatea.

Și credeți-mă nu mereu mi-au fost spuse lucruri frumoase când am cerut sinceritate, dar am respectat persoana care mi-a zis lucrurile care nu mi-au convenit mai mult decât pe oricine care a ales să fie om cu mii de fețe.

Legat de subiect, vă las piesa asta( mi-am adus aminte de ea în timp ce scriam):

NU LE SPUNE DE IUBIREA CE-N ISUS

EI VOR GASI DACA INIMA TI-E RECE

SI CU EI NU POTI SIMTI

DACA EI NU VAD IN TINE

NICIO RAZA DIN ISUS

NU VORBI DESPRE IUBIRE

VOR URI TOT CE LE-AI SPUS.

Nu cred că v-ați dat seama dar în începutul articolului am vrut să povestesc alte treburi, însă subconștientul meu a dat drumul la ce mă frământă zilele astea cu adevărat.

Despre ce perspective, planuri și vise mi-a schimbat pandemia o să vorbim la altă cafea…

Fiți pe pace!

Hugs and kisses,

Iuditha M. C.

Nuntă în vremea Coronavirus |Cum viața mi-a dat bătai de cap

Aveam toate plănuite, deja începusem să merg la ultimele probe…mai erau aproximativ două săptămâni până la nuntă. Am avut bridal shower-ul pe data de 8 martie, totul a fost frumos, era normal. Cred că aia a fost ultima zi de normalitate pentru mine, ultima zi liniștită.

Marți deja am început să primesc mesaje cu prima știre, care spunea că pentru orice eveniment cu mai mult de 200 de persoane ai nevoie de o autorizație specială. Ce credeți? Normal că aveam peste 200. Că doară nimeni nu se ține de liste…(în fine, asta e altă poveste din seria frustrările miresei)

Am stabilit că mergem miercuri sau joi la DSP să vedem exact cum stă treaba. Până când am mers la DSP s-au schimbat treburile…am fost bombardată cu faimoasa știre: “Toate adunările de peste 100 de persoane în spațiu închis se restricționează.”

Okay, aici a venit primul scenariu. Să împărțim invitații pe ture. Să ne împărțim evenimentul. Clar, kind of dumb idea. Avea și n-avea sens. La biserică puteau participa doar 100 ( mai puțin de 100, că eram noi familia vreo 20 și cântăreții, pastorul, fotografii). Trebuia să mă apuc să selectez 100 de persoane la care să le zic să stea acasă. După, la masă să le zic la 100 să vină 4 sau 5 ore mai târziu de cât se preconiza…și apoi pur și simplu veneau exact doar să mănânce. Când noi eram deja mâncați, deja trecuți de toate fazele importante ale nunții.

Meh, nu mai are sens. Nu s-a întâmplat oricum. De la DSP ne-au spus să nu ne riscăm să facem evenimentul pentru că o să rămânem cu pagube financiare. Eu eram de acord, am zis de la începutul restricțiilor să facem ceva micuț în familie și gata. Părinții noștri au insistat bineînțeles să mai stăm, să mai vedem…că poate proprietarul restaurantului va găsi o soluție…că poate miracole. Soțul meu, care nu ar vrea să supere niciodată pe nimeni, a insistat și el.

Am mai așteptat. Între timp îmi suna telefonul non-stop. Mesaje. Apeluri. Nu apucam să îi explic unuia, că mă suna altul. Aceeași întrebare: “Ce faceți? Mai faceți nunta?”. Invitații voiau ce se întâmplă, era logic, unii aveau de venit distanțe mari, alții aveau de vorbit la lucru, etc. Problema era că eu nu aveam ce să le răspund, habar nu aveam ce o să se întâmple sau dacă o să se mai întâmple ceva. Eu care, aveam planificat totul, eu care un an am făcut tot ce a ținut de mine să fie fiecare moment organizat.

Precum vă dați seama am fost la pământ 2 săptămâni. Plângeam non-stop. Îmi curgea sânge din nas cu ligheanele. Am slăbit 3 kilograme. Poate nu pare mult, dar de data asta chiar nu mai aveam nevoie să slăbesc.

Totuși, am avut și oameni frumoși care au știu ce să-mi spună. Care m-au sunat sau mi-au scris și m-au asigurat că ei sunt alături de noi orice se va întâmpla, că nu se supără dacă nu pot participa, că înțeleg situația. Oameni care ne-au încurajat să mergem înainte indiferent de cum va avea loc evenimentul. Îmi place să le spun…oameni cu sens, oameni care știu care e esența.

Vă iubesc și prețuiesc!

Să revenim. Câteva zile mai târziu, o altă știre: “se restricționează orice eveniment cu mai mult de 50 de persoane.” . Mai trec vreo 2 zile: “România intră în stare de urgență de luni (săptămâna nunții noastre).”

Am trecut de toate scenariile. Afară nu se poate, la local nu se poate, la biserică nu se poate.

Am decis să facem acasă. Familia restrânsă, nași, pastor, fotograf.

Vineri ni s-au mai dat odată planurile peste cap. Aflăm că tatăl și fratele soțului meu trebuie să stea în izolare la domiciliu. Să vă mai zic că nașii nu au mai putut să vină? Unul din pastori? Unul din frații soțului meu?

Cum credeți că a fost ziua de vineri? Nicidecum plină de entuziasm…Am stat toți ca pe ace, ne așteptam la orice rău să se mai întâmple.

Sunăm pastorul. A înțeles că nu mai trebuie să vină. Fotograful nu mai vine. Sună pe rând din familie, nu mai vin. Prăjiturile nu-s chiar gata.

Am zis: “Okay, gata. Nu mai vreau să aud niciun telefon. Să nu-mi mai spună nimeni nimic.”

Dacă credeți că asta a fost tot…nu, nu! Hotelul în care trebuia să ne petrecem the wedding night era în carantină. (isn’that funny? )

Clar, viața ne-a mai dat niște lovituri sub centură și după nuntă. Dar despre astea altă dată.

Nunta noastră a fost frumoasă. Pot să vă asigur. A fost plină de emoție, și iubire. Au fost oameni puțini, dar oameni care au fost cu tot sufletul alături de noi. Oameni care au stat acasă ca să ne fie nouă bine, să nu avem probleme cu autoritățile. Nunta noastră a fost cu video calls și slujbă scurtă.

Nunta noastră a fost plină de esență. Așa-mi place să mă gândesc la ea. Și vreau să vă spun că nu știu exact nici acum de ce a trebuit să fie așa, dar știu că Dumnezeu le știe pe toate și dacă El a decis așa, așa a fost cel mai bine. Chiar dacă a fost greu, El face orice lucru frumos la vremea lui.

Să nu uit să vă spun că toate pozele sunt făcute de sora mea: https://www.instagram.com/thebirdsflyyy/ . Thank you, sister! Avem și video, să nu credeți că nu. Mulțumesc verișoarei mele care a stat cu telefonul în mână tot timpul pentru a filma.

Părul și machiajul mi le-a făcut o prietenă dragă, căreia vreau să-i mulțumesc enorm și cu ocazia acestei postări.

Hugs and kisses,

Iuditha M. C.

Spațiu vidat

Mă gândeam acum vreo săptămână că nu am scris niciun articol despre venirea primăverii, planuri, etc. De obicei, în fiecare an am scris. Dar cred că așa a fost să fie. Ce sens mai avea să citiți în zilele astea un articol despre o primăvară roz, floricele…când totul pare așa gri.

Azi a ieșit puțin soarele, e chiar frumos. Dar panica și frica încă stăpânesc oamenii, așa că e cam pustiu peste tot. Nu învinuiesc pe nimeni, cel mai bine e să fii preventiv.

Aveam planificate niște articole despre organizarea nunții, dar acum nu mai au sens nici alea…Am auzit că s-au anulat și nunți din luna mai. Dacă până acum erau câte 3/4 nunți pe weekend vara, gândiți-vă cum o să fie dacă toți le amânăm pe vară? :))

O să scriu sau o să fac un vlog, totuși, despre cum ne-a picat nouă toată pandemia asta și în ce fel ne-a afectat nunta.

Putea să fie o primăvară pe cinste. Și pe care cel mai probabil o treceam cu vederea toți, treceam doar prin ea…cum am trecut prin toți anii ăștia. Poate aveam nevoie de un moment în care să realizăm adevăratul sens al vieții ăsteia, adevăratele valori. Să realizăm ceea ce contează cu adevărat.

2019 a fost un an foarte stresant pentru mine și începutul lui 2020…și pun pariu că și voi ca și mine ați trecut prin aceeași goană. Să fie bine cariera, să meargă mai bine afacerea, să ne facem casa, etc.

De câte ori ați neglijat anul în care a trecut lucrurile importante? Timpul cu familia, timpul cu Dumnezeu?…

De câte ori nu ați avut timp?

Vă las cu această întrebare…Și nu uitați: Tot răul spre bine.

Vă doresc o primăvară în care să fiți sănătoși, dar cel mai mult o primăvară liniștită!

Fiți pe pace!

Versuri:

“Mi-am luat un ghiozdan, am plecat Să caut un spațiu vidat

Numai o clipă, numai o clipă să scap

Am luat-o pe deal prin păduri

Să stau în tăcere pe culmi

Timpul să tacă, lupta să treacă pe veci, vis frumos

În mine pe raft stă o armă plină de praf Un crez ruginit, înainte de vreme îmbătrânit

Din vremuri când eram copii

Aveam noi o vorbă, mai știi?

Cine nu-i gata îl iau cu lopata, spuneai

Dar vorba rămâne și-acum

Când viața se sparge pe drum

Încă mă doare și încă mi-e greu să m-adun

O casă vrem toți, sufletu-ncercănat vrea un pat

Trec zile și nopți, frica mă ține treaz

Doamne dacă mai poți nu mă uita

Caut un loc să dorm Poartă-mă printre nori

Du-mă-ntr-un loc uitat Doar eu și cel ce-a creat.”

Iuditha Murza C.

Cartea “Te-ai rătăcit în cer” | Emoție, durere, amintire

Cine nu ar vrea să-i trăiască cei dragi veșnic? Să-i fie mereu alături, mereu fericiți și cu zâmbetul pe buze?

Din păcate, așa ceva nu este posibil pe planeta asta, în viața asta de muritor. Putem în schimb să facem gesturi prin care să îi păstrăm pe cei dragi cât mai vii în amintirea noastră și a tuturor, asta face Elisa Ilișiu când scrie cartea “Te-ai rătăcit în cer“.

Elisa este o fată de 17 ani, elevă de liceu și scrie această carte în amintirea bunicii ei, mama Lola cum o numește ea. Ea consideră că bunica i-a lăsat cele mai importante lucruri: iubirea și faptul că a ajutat-o să își descopere vocația.

Cartea dezvoltă într-un ritm lin relația dintre ea și bunica ei de-a lungul vieții lor. Cu siguranță vă veți regăsi în fragmentele legate de copilărie, în poveștile pe care bunica i le spunea Elisei, cu siguranță este un o carte în care vă veți regăsi dacă vă iubiți și voi bunicii. E un text ce te atinge, simți că ai citi jurnalul cuiva, și ca persoana care scrie, te simți și tu vulnerabil citindu-l.

Lansarea de carte va avea loc la Primăria Beclean, în data de 11.03.2020 la ora 18:00.

Până atunci vă las aici niște fragmente din carte:

Încă aud vocea ta. Poveștile de seară s-au imprimat în sufletul meu. Orice copil are dreptul la poveşti. Orice copil are dreptul la super eroi, iar cine nu este de acord cu aceasta este un om care nu a avut parte de poveşti. Nimic mai mult. Mi-ai spus că ai fost prima ce m-a luat în brațe atunci când am venit de la spital. O fetiţă mică, într-o păturică pufoasă, pe brațele unei mame tinere. M-ai întâmpinat, iar vocea aceea răsună chiar şi peste ani…

  • Primiți o fetiță ?
  • Cum să nu ?

Așa m-ai întâmpinat tu. În casa în care îmi petrec anii vieții am ajuns pentru prima oară şi tu m-ai luat în braţe. Încă de la intrare eram a ta. Îți mai amintești prima întâlnire? Când m-ai privit în ochi şi mi-ai zâmbit de bucurie…

Poate așa unește destinul oamenii sau poate a fost o pură coincidență. Cert este că în inima mea mâna ta aspră şi obosită și-a lăsat amprenta. Sunt sigură că nimeni și nimic nu ar putea să înlocuiască prezența ta vreodată.”

“Oameni întregi suferă din cauza faptului că sunt singuri, că n-au mai fost întrebați de zile întregi „cum sunt?” că nu au pe nimeni care să le aline plânsul. Mii de părinți și bunici își petrec ultimele zile prin azile de bătrâni, doar pentru că scumpii copii ai acestora au fost prea pasivi pentru a se deranja să îi îngrijească. Au fost prea comozi pentru a sta lângă oamenii aceștia în ultimele clipe. Să te gândești că cineva te-a crescut, te-a îngrijit şi te-a făcut să fii cine ești și tu, după să dai acea persoană în grija altora e josnic. Mâinile acelea au trudit ca tu să fii cine ești azi. Să nu uiți asta. Ca tu să poți avea viitor de multe ori părinții tăi au jertfit micile lor fericiri și eu știu ca ea a jertfit totul de dragul meu. La fel de bine cum știu că ea mereu m-a învățat să fiu o persoană miloasă, să îmi pese de cei din jur. Nu a fost sărac care să iasă din curtea bunicii cu mâna goală, fiindcă ea mereu oferea ceva. Mereu avea ceva de dăruit oamenilor. Iar eu aș vrea să fiu ca ea. Dar de multe ori nu sunt. De multe ori sunt egoistă, rea sau indiferentă, zicând că fiecare are cât a muncit. Ei bine, Tu nu erai aşa. Tu erai o rază de soare. Erai minunată.”

Hugs and kisses,

M.I.

Slavă Domnului că spăl vase!

Mă holbez la faianța asta crem de 5 minute încontinuu, curge apa pe mâinile mele umezind vasele murdare din chiuvetă…Nu știu exact cum minune este asta o schemă terapeutică, dar jur că e. Nu cred că e dată când spălatul vaselor să nu mă facă să-mi sap adâncul inimii și al minții. Astă seară mă gândesc la câte concepții și idei mi s-au strecurat în minte de cei din jur. Mereu am încercat să gândesc contrar mulțimii, societății. Mereu am avut opiniile și ideile mele. Cumva în ultimul timp mă găsesc vorbind vorbele altora, punând în acțiune ideile altor oameni și devenind ceva ce nu-mi place, ceva ce nu mă reprezintă. Simt că îmi pierd identitatea. Și clar, trebuie să mă curăț de tot ce nu-i al meu. Să-mi aduc aminte ce contează pentru MINE, de ce-mi pasă MIE, ce vreau și în ce cred EU.

Vă zic spălatul vaselor ajută…psihic. Încercați și voi din când în când.

Am văzut aseară filmul ăsta Marriage Story. Probabil o mulțime din gândurile mele de azi se datorează și lui. E un film…tâmpit…tâmpit de bun.

Momentan mi-e frică de o mulțime de lucruri. Lucruri ce nu s-au întâmplat, ce nu știu dacă se vor întâmpla, dar care s-ar putea cumva cândva întâmpla.

Le aud vocile: “Dar te-ai gândit dacă…? Dar cum e? Dar nu e prea devreme? Dar dacă? Dar cum crezi că o să fie dacă…? Dar ce crede…? Dar ce zice? Dar e de acord cu…? Dar stii cât e de greu…? Dar doamne de ceee? Esti normala? Tu chiar vrei…?

Am fost foarte stăpână pe mine și pe răspunsurile mele, până ce, trebuie să recunosc, au început deja să mă supere unele remarci, să mă încarce negativ unele așa zise sfaturi, să mă enerveze la culme unele întrebări….și până ce am ajuns încet, fără motive, să ascult de ele, să gândesc aproape ca ei. Am ajuns încet să-mi auto distrug viața( mica mea, părticica mea asta de viață…pe care o iubeam și prețuiam cum știam eu mai bine) ghidându-mă după ce cred alții că e bine.

Dar, Slăvit să fie Domnul că mai spăl vase!

M-am întors la mine. Oh, ce bine!

Asta-s eu. Eu care pot să public articolul ăsta, nu să-l ascund în schițe ca și pe altele 100 până acum.

Hugs and kisses,

M.I.

Sezon din viata mea

Acest articol face parte dintr-un sezon ciudat din viața mea, un sezon ce pregătește niște schimbări mari. Sorb câte o gură de cafea și mă gândesc la ce aglomerate au fost ultimele luni din viața mea. Cele mai aglomerate de până acum pentru mine.

Wow, s-au terminat! Am avut puțină pauză, iar de mâine mă bag din nou în priză. În ciuda oboselii și a stresului cred că găsesc o anumită plăcere în a avea mereu lucruri de făcut, mai ales atunci când lucrurile astea sunt lucruri ce simt eu că mă fac să fiu mai aproape de persoana care vreau să devin.

Îmi pare rău că nu am documentat mai mult această perioadă, mi-ar fi plăcut să fi scris în jurnal mai mult, ca de obicei…mi-ar fi plăcut să fi fost mai prezentă în tot acest proces. Uite că e sfârșit de februarie și abia acum îmi dau seama că da…suntem într-un an nou. Anul cea trecut a fost frumos și ciudat, an în care am făcut multe și totuși așa puține lucruri. Suișuri și coborâșuri.

De la 2020, nu mă aștept la altceva…

Mă rog doar ca JESUS să mă țină sănătoasă și să-mi dea înțelepciune, iar așa cumva o să le fac pe toate. Mi-ar plăcea să învăț mai mult să go with the flow în 2020.

Să mă stresez mai puțin și să fac mai multe…

Cam atât pe azi.

Urmează niște articole care sper că o să vi se pară și vouă mai interesante, nu doar mie. 🙂

Hugs and kisses