Pe linia de plutire

Se zice că Dumnezeu nu dă nimănui mai mult decât poate duce, dar câteodată când mi-e prea greu mă gândesc că a pus un zero în plus din greșeală la kilogramele de durere și suferință pe care le pot duce.

Pentru că așa simt, că nu le mai pot duce. Că sunt doar pe linia de plutire.

Cred că majoritatea suntem așa…nu mai înotăm, doar plutim. Ne-am dat bătuți de prea mult timp că o să mai ajungem la mal.

Câteodată mi se pare că toate zilele sunt goale, lipsite de sens și dorința de a trăi. Trec doar și atât.

Mă mai aud strigând câteodată un DE CE și NU MAI POT aproape stinse…

Dar trece…și mai pot. Încă o zi, încă o lună sau chiar încă un an…

Mă gândesc că totuși viața mea nu e cea mai rea, că am o casă, o masă…și multe altele.

Nu e roz, dar hai că nici cea mai neagră. Însă, cumva parcă e mai rău..

E un gri plin de monotonie. E o viață plină de zile în care mă întreb cum ar fi fost dacă și păreri de rău…

O viață în care nu-mi mai pot aduce aminte când m-am bucurat pe bune de ceva ultima dată.

Mă întorc mereu la acele lucruri rele ce mi s-au întâmplat.

De ce nu am putut avea și eu părinții aproape? De ce să rămân fără amândoi?

De ce să ne despărțim chiar înainte de nuntă cu o săptămână?

De ce fix eu, da fix eu trebuie să rămân singură pe lume? De ce fix mie trebuie să mi se întâmple toate? De ce soarta asta nu a fost mai drăguță măcar puțin cu mine?

Mă mint zilnic că sunt un om fericit sau cel puțin că nu sunt cel mai trist om de pe planetă…

Dar sunt.

Sunt cel mai trist om de pe planetă. Sunt doar pe linia de plutire…

Sunt paralizată…blocată…pe linia de plutire.

  • o parte dintr-o carte pe care sper să o termin de scris cândva

Hugs and kisses,

M.I.

La ceas de seară…

Spune-mi, la cine să mă mai rog?? Văd că la Dumnezeu nu merge…

Îi puteam auzi disperarea.

Nu am știut ce să mai spun…Am rămas fără cuvinte. Știu că trebuia să îi spun să continue să se roage, să insiste, că așa ne zice Biblia.

Dar, nu am putut.

Pentru că știu cum e să simți acel sentiment de deznădejde, știu cum să simți că strigi în gol.

Știu cum e să simți că Dumnezeu e prea departe (chiar dacă El nu e, noi suntem de fapt).

Știu cum e să te simți la capătul puterilor, să simți că pământul îți fuge de sub picioare și nu mai știi încotro să o iei.

Așa că am stat acolo și am tăcut.

Am ascultat. Ascult strigăte tăcute mai mereu…

Multe sunt problemele pentru care nu am înțeles nici eu de ce Dumnezeu nu a dat rezolvare. Pe unele le-am acceptat așa, zicându-mi că nu trebuie să înțeleg, L-am rugat pe Dumnezeu să mă ajute doar să accept lucrurile așa cum sunt.

Dar, unele nu le-am putut nici accepta. M-am certat cu Dumnezeu, m-am târguit și m-am supărat pe El…știam că nu e bine, dar nu mă puteam abține.

I am only human,

Mi se păreau nedrepte, încă mi se par nedrepte multe…

Dar Îl rog pe Dumnezeu să mă ajute să le accept dacă nu e nevoie momentan să le înțeleg. Recunosc, însă că de multe ori se aude și din dreptul meu acel “de ce?” strigat în disperare.

Nu pot să promit nimănui că Dumnezeu o să dea rezolvare așa cum vor ei problemelor. Dar, pot să vă spun că sunt sigură că Dumnezeu numără lacrimile…că nu stă nepăsător în fața unei inimi zdrobite.

O să vină o zi când pentru toate durerile o să primești bucurie.

Eu cred că există o răsplată. Cred că Dumnezeu vrea binele tuturor, de-aia ne dă și șanse infinite de a deveni mai buni.

Și chiar dacă îți vine greu câteodată, tu continuă să faci bine, să ierți, să iubești…Tu pentru astea o să fii răsplătit.

Hugs and kisses,

M.I.

Ești fericit?

Ce faci? Cum ești?” obișnuiam să întreb și eu oamenii așa, până într-o zi când am realizat că oamenii răspund mereu la fel: “bine”.

Am început să îi întreb dacă sunt fericiți și au început să se uite ciudat la mine. Să mă întrebe de unde vine întrebarea asta? Ca și cum tocmai ce făcusem o crimă. Și nu, nu am întrebat oameni la întâmplare pe stradă, am întrebat oameni apropiați, familie, prieteni…

Se fereau să răspundă…

Pentru că răspunsul lor trebuia să fie da sau nu. Au încercat cu nu știu, dar știm cu toți că nu merge cu mine. Pentru că adevărul e că nu există nu știu, ori ești fericit ori nu.

Și până nu te întreabă cineva pe bune asta, nu-ți dai seama că s-ar putea să nu fii fericit. Pe noi înșine ne mințim cel mai bine.

E trist, dar sincer vă zic că ajungeam la concluzia că răspunsul era de fapt nu.

Și cred că toți cărora le-am pus întrebare asta, după ce am ajuns în punctul în care își dădeau seama că răspunsul era nu încercau să o ia la fuga…pentru că întrebarea ce urma era de ce?

De cele mai multe ori nu știm, pe bune, de ce. De cele mai multe ori, răspunsul e undeva înfofolit bine. E îngropat de multe, muulte ce au urmat. Dar, există mereu un motiv.

Trebuie doar să sapi bine după el, și da s-ar prea putea să doară.

Îmi doresc să vă dați seama dacă nu sunteți fericiți și să aveți curajul să aflați de ce. Iar, apoi vă doresc să fiți fericiți!

Hugs and kisses,

M.I.

Intrebare intrebatoare: DE CE ?

“De ce?”,lansez intrebarea asta care rasuna ca un ecou,in gol,repetandu-se la infinit…

De ce atata suferinta?De ce atata saracie?De ce mor atatia tineri?De ce atatea boli?…

De ce simt ca fericirea nu e pentru mine?De ce niciodata nu sunt de ajuns?De ce tot timpul ma simt urata?De ce incercand sa fac doar bine,fac rau?

Oare sunt blestemata?Se poate asa ceva?Se poate,dar eu am ales de mult sa nu cred in asa ceva.Sa-mi fie acesta destinul?Si asta se poate..dar tot de mult am ales sa nu cred nici in asa ceva…

Prefer sa cred ca “tot răul e spre bine” .

Prefer sa cred ca,daca nu mi se intamplau toate astea mie,nu ii puteam intelege pe altii, iar, pe oameni,daca nu ii intelegi nu ai cum sa ii ajuti.

Prefer sa cred,ca prin suferintele mele,ca prin toate lacrimile varsate,am scutit pe altii de asa ceva…e cam absurd,dar tare mi-ar placea sa pot sa cred asta.

Prefer,totusi,sa fiu tare,in urma a tot ceea ce s-a intamplat,ca cei din jur sa gaseasca in mine o motivatie,si sa zica “daca ea a putut,si noi putem” !

La fel,prefer sa cred ca intr-o zi va fi mai bine si pentru mine,si voi vedea adevaratul rost a tot ceea ce mi s-a intamplat si am simtit si nu am inteles de ce.

Daca ar fi sa continui cu intrebarile,ar fi muulte,mult prea multe…si totusi,problema nu ar fi asta,problema ar fi ca nu le-as gasi raspuns decat la prea putine dintre ele.