Puțin de tot despre depresie

La cei 20 de ani ai mei am scris mult despre stări precum anxietatea, tristețea și altele aferente, dar până acum nu cred că am scris…așa pe bune, niciodată despre depresie.

Am considerat, totuși cumva că se cuvine să asociez această boală cu toamna…cu un noiembrie gri, ploios și plin de noroi care te face să te închizi în casă.

Eu, din fericire, nu sufăr de depresie, mi-am dat seama evident doar după ce am aflat cât de cât ( din spusele celor bolnavi și din cărți) ce este depresia. Prea multele episoade triste din viața mea( cauzate de mine mai mult decât de oricine) m-au făcut să mă bănuiesc că aș avea, dar acum știu clar că nu era și nu este. Am avut doar tristețe acută cauzată de gânduri mult prea multe.

Cred că de astfel de chestii toți avem parte în viață, mai ales dacă suntem mai sensibili.

În fine, am decis să deschid acest subiect deoarece cineva mi-a povestit puțin din cum e să trăiești cu depresie și cât de important e să conștientizezi că ai nevoie de ajutor.

Am depresie de la 19 ani(în prezent având aprox 39), de câțiva ani folosesc medicamente regulat. Soțul meu și el suferă de depresie. Cred că ăsta e cel mai greu lucru, faptul că duc și boala lui în spate. La amândoi boala se manifestă în feluri diferite la mine e mai mult bazată pe tristețe, când la el e bazată pe indiferență(dar nu îl învinovățesc sau spun că aș vrea să scap de el, Doamne feri, știam că asta e situația de mult). Sincer, deși sunt conștientă că și medicamentele mă ajută, cel mai mult m-a ajutat credința în Dumnezeu. Altfel, nu cred că aș fi rezistat să pot crește și doi copii. Pentru că viața vine cu problemele ei și copiii cu nevoile lor de asemenea. Și cu toate că am tratament câteodată îmi scapă lucrurile de sub control și îmi găsesc mintea plină de gânduri ce nu-mi fac bine. Atunci, încep și îi scriu surorii mele. Am descoperit că asta mă ajută, nu am bani să mă duc la psiholog, dar asta e ca și cum aș avea un psiholog. Ea știe că nu trebuie să-mi dea soluții, să -mi răspundă neapărat…știe că eu doar trebuie să spun tot ce simt ca acest lucru să nu mă afecteze. Îmi pare bine că sunt conștientă și realizez câtă importanță au medicamentele și vizitele la medic, nu aș vrea să ajung să-mi distrug copiii din cauza depresiei.

Cred că s-ar putea vorbi mai mult în biserici despre astfel de probleme, haideți să nu mai abordăm oamenii care au depresie ca pe niște oameni care se lamentează și nu-și fac treaba. Am auzit des astfel de prejudecăți: că sunt leneși, că n-au motiv, că sunt prea necredincioși…

Contează că sunt bolnavi, că depresia le afectează viața și că ar fi frumos să le fim alături. De asemenea, cred că trebuie să fim preventivi cu această boală.

Mi-am făcut impresia că depresia este ca un virus care îți invadează nu doar mintea, ci întreg corpul.

Dacă ați trecut prin așa ceva, dacă știți pe cineva care trece prin așa ceva și vrea să împărtășească cu noi, simțiți-vă liberi să lăsați un comentariu sau un DM în instagram.

Depresia nu este doar multă durere; prea multă durere însă se poate transforma în depresie.

-Demonul amiezii. O anatomie a depresiei- de Andrew Solomon

Hugs and kisses,

M.I.

Pe linia de plutire

Se zice că Dumnezeu nu dă nimănui mai mult decât poate duce, dar câteodată când mi-e prea greu mă gândesc că a pus un zero în plus din greșeală la kilogramele de durere și suferință pe care le pot duce.

Pentru că așa simt, că nu le mai pot duce. Că sunt doar pe linia de plutire.

Cred că majoritatea suntem așa…nu mai înotăm, doar plutim. Ne-am dat bătuți de prea mult timp că o să mai ajungem la mal.

Câteodată mi se pare că toate zilele sunt goale, lipsite de sens și dorința de a trăi. Trec doar și atât.

Mă mai aud strigând câteodată un DE CE și NU MAI POT aproape stinse…

Dar trece…și mai pot. Încă o zi, încă o lună sau chiar încă un an…

Mă gândesc că totuși viața mea nu e cea mai rea, că am o casă, o masă…și multe altele.

Nu e roz, dar hai că nici cea mai neagră. Însă, cumva parcă e mai rău..

E un gri plin de monotonie. E o viață plină de zile în care mă întreb cum ar fi fost dacă și păreri de rău…

O viață în care nu-mi mai pot aduce aminte când m-am bucurat pe bune de ceva ultima dată.

Mă întorc mereu la acele lucruri rele ce mi s-au întâmplat.

De ce nu am putut avea și eu părinții aproape? De ce să rămân fără amândoi?

De ce să ne despărțim chiar înainte de nuntă cu o săptămână?

De ce fix eu, da fix eu trebuie să rămân singură pe lume? De ce fix mie trebuie să mi se întâmple toate? De ce soarta asta nu a fost mai drăguță măcar puțin cu mine?

Mă mint zilnic că sunt un om fericit sau cel puțin că nu sunt cel mai trist om de pe planetă…

Dar sunt.

Sunt cel mai trist om de pe planetă. Sunt doar pe linia de plutire…

Sunt paralizată…blocată…pe linia de plutire.

  • o parte dintr-o carte pe care sper să o termin de scris cândva

Hugs and kisses,

M.I.