Avem în viață câte o furtună mare, restul sunt doar ploi…

”Avem în viață câte o furtună mare, restul sunt doar ploi…” zice The Motans în piesa ce o ascult acum pe mașină. El cu siguranță a fost o furtună mare a vieții mele. O furtună a cărui daune încă se văd…

Ieri, după episodul destul de dramatic în care am plâns în Profi că nu am reușit să-mi iau cafea am realizat că e momentul să-mi iau o pauză. Prin urmare mă duc la locul meu de suflet, oaza mea de liniște: Poiana Brașov. E locul în care l-am cunoscut și pe el, pe Victor.

– inyourpocket.com –

Ultima dată am fost aici cu mama, obișnuiam să mergem în fiecare primăvară de ziua ei, pe 7 mai.

Nu stăteam mult, vreo 2/3 zile așa pe weekend, niciodată nu era timp de mai mult și acum o aud pe mama:

”-Leea, banii nu cresc pe garduri! Lasă c-om veni la pensie!”

Anul acesta intra la pensie și am decis că o să stăm cel puțin o săptămână, dar mama nu a mai apucat ziua de 7 mai…

Prin urmare, mi-am tot amânat vizita anuală, dar azi am decis că oricât de sfâșietoare e durerea despărțirii singurul lucru ce-mi poate aduce puțină alinare e locul acesta.

Despărțirile de orice fel or fi ele sunt grele până la cer și înapoi pe pământ. Pentru că atunci când trebuie să lași un om să iasă din viața ta se simte ca și cum v-ar despărți toate oceanele, toate țările, parcă unul e pe altă planetă, în alt Univers chiar dacă poate sunteți doar la câteva ore distanță.

Atunci când un om se duce dintre noi parcă totuși, după un moment dat, faci pace cu gândul că nu ai pur și simplu ce să faci, că nu există și nu va exista nici o cale de a aduce omul acela înapoi.

Și de acolo tot se împarte în: înainte să plece dintre noi și după ce a plecat dintre noi.

Dar atunci când omul de care te desparți locuiește la doar 2 ore de tine, ți-e cam greu să accepți ideea că v-ați putea vedea fiecare de viețile voastre fără să vă intersectați. Hm, și totuși trebuie să accepți.

Așa că faci tot ce-ți stă în putință să accepți, în cazul meu mă îndepărtez fizic și mai mult.

Va fi interesant să mă-ntorc după atâta timp în locul unde a început totul

to be continued

-from a book I will hopefully publish someday-

Hugs and kisses,

Iuditha Murza C.

Nuntă în vremea Coronavirus |Cum viața mi-a dat bătai de cap

Aveam toate plănuite, deja începusem să merg la ultimele probe…mai erau aproximativ două săptămâni până la nuntă. Am avut bridal shower-ul pe data de 8 martie, totul a fost frumos, era normal. Cred că aia a fost ultima zi de normalitate pentru mine, ultima zi liniștită.

Marți deja am început să primesc mesaje cu prima știre, care spunea că pentru orice eveniment cu mai mult de 200 de persoane ai nevoie de o autorizație specială. Ce credeți? Normal că aveam peste 200. Că doară nimeni nu se ține de liste…(în fine, asta e altă poveste din seria frustrările miresei)

Am stabilit că mergem miercuri sau joi la DSP să vedem exact cum stă treaba. Până când am mers la DSP s-au schimbat treburile…am fost bombardată cu faimoasa știre: “Toate adunările de peste 100 de persoane în spațiu închis se restricționează.”

Okay, aici a venit primul scenariu. Să împărțim invitații pe ture. Să ne împărțim evenimentul. Clar, kind of dumb idea. Avea și n-avea sens. La biserică puteau participa doar 100 ( mai puțin de 100, că eram noi familia vreo 20 și cântăreții, pastorul, fotografii). Trebuia să mă apuc să selectez 100 de persoane la care să le zic să stea acasă. După, la masă să le zic la 100 să vină 4 sau 5 ore mai târziu de cât se preconiza…și apoi pur și simplu veneau exact doar să mănânce. Când noi eram deja mâncați, deja trecuți de toate fazele importante ale nunții.

Meh, nu mai are sens. Nu s-a întâmplat oricum. De la DSP ne-au spus să nu ne riscăm să facem evenimentul pentru că o să rămânem cu pagube financiare. Eu eram de acord, am zis de la începutul restricțiilor să facem ceva micuț în familie și gata. Părinții noștri au insistat bineînțeles să mai stăm, să mai vedem…că poate proprietarul restaurantului va găsi o soluție…că poate miracole. Soțul meu, care nu ar vrea să supere niciodată pe nimeni, a insistat și el.

Am mai așteptat. Între timp îmi suna telefonul non-stop. Mesaje. Apeluri. Nu apucam să îi explic unuia, că mă suna altul. Aceeași întrebare: “Ce faceți? Mai faceți nunta?”. Invitații voiau ce se întâmplă, era logic, unii aveau de venit distanțe mari, alții aveau de vorbit la lucru, etc. Problema era că eu nu aveam ce să le răspund, habar nu aveam ce o să se întâmple sau dacă o să se mai întâmple ceva. Eu care, aveam planificat totul, eu care un an am făcut tot ce a ținut de mine să fie fiecare moment organizat.

Precum vă dați seama am fost la pământ 2 săptămâni. Plângeam non-stop. Îmi curgea sânge din nas cu ligheanele. Am slăbit 3 kilograme. Poate nu pare mult, dar de data asta chiar nu mai aveam nevoie să slăbesc.

Totuși, am avut și oameni frumoși care au știu ce să-mi spună. Care m-au sunat sau mi-au scris și m-au asigurat că ei sunt alături de noi orice se va întâmpla, că nu se supără dacă nu pot participa, că înțeleg situația. Oameni care ne-au încurajat să mergem înainte indiferent de cum va avea loc evenimentul. Îmi place să le spun…oameni cu sens, oameni care știu care e esența.

Vă iubesc și prețuiesc!

Să revenim. Câteva zile mai târziu, o altă știre: “se restricționează orice eveniment cu mai mult de 50 de persoane.” . Mai trec vreo 2 zile: “România intră în stare de urgență de luni (săptămâna nunții noastre).”

Am trecut de toate scenariile. Afară nu se poate, la local nu se poate, la biserică nu se poate.

Am decis să facem acasă. Familia restrânsă, nași, pastor, fotograf.

Vineri ni s-au mai dat odată planurile peste cap. Aflăm că tatăl și fratele soțului meu trebuie să stea în izolare la domiciliu. Să vă mai zic că nașii nu au mai putut să vină? Unul din pastori? Unul din frații soțului meu?

Cum credeți că a fost ziua de vineri? Nicidecum plină de entuziasm…Am stat toți ca pe ace, ne așteptam la orice rău să se mai întâmple.

Sunăm pastorul. A înțeles că nu mai trebuie să vină. Fotograful nu mai vine. Sună pe rând din familie, nu mai vin. Prăjiturile nu-s chiar gata.

Am zis: “Okay, gata. Nu mai vreau să aud niciun telefon. Să nu-mi mai spună nimeni nimic.”

Dacă credeți că asta a fost tot…nu, nu! Hotelul în care trebuia să ne petrecem the wedding night era în carantină. (isn’that funny? )

Clar, viața ne-a mai dat niște lovituri sub centură și după nuntă. Dar despre astea altă dată.

Nunta noastră a fost frumoasă. Pot să vă asigur. A fost plină de emoție, și iubire. Au fost oameni puțini, dar oameni care au fost cu tot sufletul alături de noi. Oameni care au stat acasă ca să ne fie nouă bine, să nu avem probleme cu autoritățile. Nunta noastră a fost cu video calls și slujbă scurtă.

Nunta noastră a fost plină de esență. Așa-mi place să mă gândesc la ea. Și vreau să vă spun că nu știu exact nici acum de ce a trebuit să fie așa, dar știu că Dumnezeu le știe pe toate și dacă El a decis așa, așa a fost cel mai bine. Chiar dacă a fost greu, El face orice lucru frumos la vremea lui.

Să nu uit să vă spun că toate pozele sunt făcute de sora mea: https://www.instagram.com/thebirdsflyyy/ . Thank you, sister! Avem și video, să nu credeți că nu. Mulțumesc verișoarei mele care a stat cu telefonul în mână tot timpul pentru a filma.

Părul și machiajul mi le-a făcut o prietenă dragă, căreia vreau să-i mulțumesc enorm și cu ocazia acestei postări.

Hugs and kisses,

Iuditha M. C.

Până într-o zi

Niciodată n-am crezut că știu să fac poezie

Până-ntr-o zi când premiul întâi mi-a fost dat tocmai mie!

Niciodată n-am crezut că o să te-ntâlnesc…

Până-ntr-o zi când Universul a hotărât să te primesc.

Niciodată n-am crezut că știam să iubesc,

Până-ntr-o zi când m-ai întrebat dacă vreau cu tine să mă căsătoresc?!

Niciodată n-am știut câtă nevoie am de tine,

Până-ntr-o zi când n-ai fost lângă mine…

Niciodată n-am crezut că o să fii atât de minunat,

Dar, de când te știu în fiecare zi asta mi-ai arătat!

-a very cheesy poem for my awesome fiance; Happy anniversay, babe! –

8 lucruri pe care ar trebui să le știi despre o relație la distanță

Sunt într-o relație la distanță de aproape 2 ani, și pe parcursul acestui timp am învățat câte ceva, de asemenea mi-am dat seama că înainte să intru în această relație nu am avut deloc habar cum e o relație la distanță.

Am intrat în această relația la distanță doar cu gândul că se merită să risc sau cel puțin persoana cu care aveam să încep această relație făcea să pară că merită încercare ( a meritat, pot să afirm acum).

Sunt câteva lucruri pe care trebuie să le știi sau mai bine zis pe care să le iei în considerare când intri într-o relație la distanță:

  1. E dificil. Poate fi chiar foarte dificil.

2. Poate să meargă. Poate să meargă foarte bine chiar.

Și acum să trecem la lucruri mai concrete:

3. Nu trebuie ( și nici nu o să poți) vorbi cu persoana cealaltă în exces.

Până la urmă fiecare are o viață pe lângă această relație, e greu să te sincronizezi mereu. Și nu poți să lipsești de la școală sau de la lucru sau să renunți la prieteni sau familie pentru că se întâmplă ca doar atunci să vă puteți sincroniza să vorbiți. Trebuie ca fiecare să facă anumite compromisuri ca relația să meargă.

4. Trebuie să ai un goal în minte, nu o să poți avea o relație la distanță mereu.

Sau cel puțin nu ar trebui să ai o relație la distanță mereu.

5. O să cam fii single, doar că nu ready to mingle.

Ăsta poate fi atât un aspect pozitiv, deoarece o să ai în continuare timp pentru prietenii tăi, pentru familie, hobby-uri, dar și un aspect negativ pentru că deși ai un prieten/prietenă nu o să poți ieși la întâlniri, o să te simți singur de multe ori, ce să mai zic dacă ai prieteni care sunt într-o relație și mereu când ești cu ei tu ești a 5-a roată la căruță .

6. Dacă până acum erai dependent de telefonul tău de acum o să fii și mai dependent.

Apelurile cu video, pozele, clipurile scurte și jocurile o să fie date-urile voastre.

7. Dacă sinceritatea e ceva de nelipsit în orice relație, e cu atât mai de nelipsit într-o relație la distanță.

La început mă deranja să spun unde sunt, când plec de acasă sau mi se părea ciudat să spun: “uite mă deranjează când faci asta”. Până mi-am dat seama că nefăcând lucrurile astea îmi sabotam singură relația, și clar că nu vrei asta când iubești omul de lângă tine.

Bine, acum să nu credeți că trebuie să fiți mereu cu notițele de raportat( ex: acum ies din casă, acum m-am întors,etc). Când e așa, deja e cam aiurea…

Să nu uităm că într-o relație trebuie să existe și înțelegere.

8.Poate fi cel mai fain timp din viața ta sau/ și cel mai urât timp din viața ta.

O să trăiești cele mai frumoase revederi, cele mai faine câteva săptămâni, luni…dar și cele mai încărcate emoțional săptămâni, luni când nu vă vedeți. Așteaptă-te să mori de dor, de ciudă și multe altele.

Real gold is not afraid of the test of fire.

Acum, la final de articol, i-am cerut și părerea prietenului meu despre relațiile la distanță și am râs când mi-am dat seama că am gândit la fel: DON’T.

Asta le spun și eu prietenelor mele: Nu intrați într-o relație la distanță!

Nu e pentru că regret că am intrat în această relație, nicidecum, pentru mine s-a adeverit a fi cea mai bună alegere pe care am făcut-o până acum. Dar să fim serioși, credeți că dacă aș fi avut de ales, aș fi ales ca el să fie la mii de kilometri distanță? Clar că nu, aș fi ales să fie aici, undeva aproape.

Doar că, în viață nu toate lucrurile îți sunt date ușor (din experiența mea, nimic nu ți-e dat ușor)…Mai trebuie să riști, să mai aștepți, să înveți să fii răbdător…

Dacă mă întrebi pe mine dacă se merită sau nu, îți pot spune un singur lucru:

Totul depinde de persoana de lângă tine, persoana cu care intri în această relație.

Pentru că această persoană va face sau nu va face și ea compromisuri, sacrificii…și te va iubi sau nu te va iubi.
O relație la distanță merită tot efortul și dorurile dacă voi doi împreună meritați toate astea. Dacă persoana de lângă merită toate astea.

Din orice relație poți ieși rănit, cu inima frântă, în orice relație poți da de neînțelegeri, de oameni imperfecți sau dificultăți…ceea ce face diferența este dacă persoana de lângă tine merită.

Dacă sunteți sau ați fost într-o relație la distanță aștept în comentarii opiniile voastre.

Hugs and kisses,

M.I.

Iubire, mă tem

Mă tem că ei o să ne ia ce e al nostru.

Mă tem că ei nu simt la fel, că ei și-au pierdut de mult inocența, speranța și acum văd totul în gri. Pentru noi mai vreau puțin roz…

Mă tem că viața, realitatea…o să ne ia din dragostea noastră.

O să ne răpească din visuri, din tot ce aveam noi mai scump.

Mă tem că ei…o să ne ia din acel NOI de care ținem așa de strâns.

Mă tem că o să devenim doar eu și tu…

Doar doi…separați: unul și unul. Sau și mai rău unul și altul.

Iubire, vreau să te păstrez doar pentru mine. E egoism?

E frică…nu vreau să mi te ia.

Ei vor să mi te ia…

Vor să te ducă mai departe, ca și cum miile de kilometri care ne despart nu sunt îndeajuns…

Iubire, sufletul tău îl vreau aproape.

Mă tem…că e mai bine în doi.

PS. Ieri noapte avea mult mai mult sens acest text…Sper să vă atingă sufletele oricum.

Hugs and kisses,

M.I.

Casa bântuită

Îți dai inelul de logodnă jos, îți arunci verigheta.

Ți-a ajuns. Te-ai săturat.

Dai jos pozele cu voi, pui de-o parte ramele.

De mult n-ai mai fost așa fericită ca și în pozele alea.

Florile ofilite nu te mai deranjează, stau de prea mult timp doar de decor.

Îi ștergi numele din telefon.

Răul ala din jurământ nu trebuia să fie cauzat de unul din voi.

Schimbi cearșafurile, renovezi camera, schimbi culoarea.

Schimbi poate orașul, schimbi peisajul.

Te-ai săturat să te mai ascunzi, de prea multe ori ai simulat fericirea și iubirea.

Arunci de tot sau cel puțin într-un loc ascuns bine tot ce-ți aduce aminte de el. Le pui în camera aia de care nu te apropii niciodată și încerci să uiți unde ai pus cheia.

Tragi aer adânc în piept.

Așa începi să dai uitării.

Te trezești într-o zi în mijlocul pustietății și urli până nu mai poți.

Așa începi să devii liberă.

Mai vine seara și îți aduci aminte de certuri, de minciuni, de promisiuni neîmplinite…dar, ți-a ajuns. Ai dus prea mult povara asta. Spui adio pe veșnicie acestei povești. Nu, nu ai cum să o ștergi, dar îți dai seama că trebuie să ierți. Pentru tine.

Așa dai de un nou început.

  • Acest articol este pentru toate femeile care și-au făcut curaj să își ofere un nou început. Uneori trebuie să iertăm, alteori trebuie prima dată să plecăm.
  • Mi-aș dori să văd mai multe căsnicii fericite, mai puține case bântuite…de certuri, de strigăte, de nefericire.

Hugs and kisses,

M.I.

Ce vrea o femeie?

Trec printr-o perioadă din viața mea în care sunt tare confuză, în sensul că nu știu ce vreau de la viață.

Și atunci, ce credeți? Nici viața nu știe ce să-mi dea și îmi dă doar chestii de-astea la fel de confuze ca și mine.

Așa că…m-am gândit să întreb pe alții ce cred ei că vrea o femeie, ca să-mi dau seama ce nu vreau eu, ca femeie, de la viață. Consider că odată ce știi ce nu vrei poți afla mai ușor ce vrei.

Părerile sunt, desigur, împărțite, dar cele mai întâlnite răspunsuri au fost:

  • siguranță
  • respect
  • iubire
  • înțelegere
  • timp pentru ea
  • familie

Dacă sunteți curioși de restul răspunsurilor, se află la reperul coffee talks de pe profilul meu de instagram.

Cred că toate răspunsurile au fost cât de cât adevărate, deoarece, cum îmi zicea și o prietenă, depinde de când o întrebi pe femeie ce vrea:

“În unele zile vreau iubire și afecțiune, iar în altele vreau doar să fiu lăsată în pace. Câteodată vreau să mă simt frumoasă și admirată, iar alteori aș da orice să fiu invizibilă. Multe vor spune că vor soț și copii, o familie, eu vreau stabilitate și vreau să fiu fericită și împlinită, nu am neapărat nevoie de familie pentru asta.”

Și acum că vă întrebați sau nu, o să vă spun ce părere am eu, ce cred eu că vrea o femeie sau cel puțin ce cred eu că vrea femeia de 20 de ani din mine.

Acum, când mă gândesc la mine aia bătrână care se uită în cufărul cu amintiri, aș vrea să știu că în viața ei, acea bătrânică, a avut parte de respect, de stabilitate (pentru mine asta poate însemna familie, la momentul potrivit, desigur), de fericire și pace( cu cei din jur, dar mai ales cu ea însăși). Aș mai vrea să știu că a aflat ce este dragostea, dar nu orice dragoste, ci aia pe care cred că undeva în adâncul lor toate femeile și-au dorit-o odată…



Sunt curioasă de părerile voastre asupra acestui subiect, așa că simțiți-vă liberi să răspundeți în comentarii.

Hugs and kisses,

M.I.

Should I go or should I stay?

N-aș fi vrut să plec. Pur și simplu, n-aș fi vrut.

În ciuda faptului ca ei mă învinovățesc, eu chiar n-aș fi vrut să plec. De ce tot timpul oamenii cred că celor care pleaca le e mai ușor?

Dar ce e de facut când acasa nu mai e acasa și orice privire te lasă rece?

Ce e de facut când în loc să clădești, cu orice vorba spusă se dărâmă totul?

Ce e de facut când niciun foc nu te mai încâlzește?

Ce e de facut când viitorul nu mai e ceva pentru care speri?

Am ales să plec. Să-mi caut locul în lumea asta mare. Poate undeva o să mă simt acasă. Poate cineva o sa fie acasă. Poate o să reusesc să mă fac pe mine acasă.

Nu e ușor, dar nici nu vreau să spun că am facut-o pentru alții. Am fost egoistă, pot să spună asta, am făcut-o pentru mine.

Știu, știu că nu e rațional. Să nu credeti că mintea mea crede altceva, dar cred că în viață sunt puține ori când trebuie să alegem cu inima. Și asta a fost una din acele puține ori.

Și când inima ia alegeri, doare. Jur, doare tare. Al naibii de tare. Nu degeaba zic ei că e mai sănătos să iei alegeri cu mintea.

“But my heart wants what it wants…”

-poveste de noiembrie-

Hugs and kisses,

M.I

 

 

Iubirea înseamnă mai mult decât cuvinte | Daniel Popescu

Aproape terminam cartea când am scris următoarele cuvinte:

Mi-am dat seama că suntem atât de proști și că ne dăm seama doar în fața morții de asta. Irosim totul. TOTUL.

Irosim o viață…când putem să facem atâtea.

Trebuie o moarte să ne trezească, o nenorocire.

Oh, săracii de noi!

Trăim pentru imagini, pentru tot ce ni se pare nouă că dă bine….și ajungem la mormânt să ne dăm seama că am avut atât timp și atâtea binecuvântări…și le-am irosit.

Suntem cruzi, suntem reci până moartea  ne îngenunchează și ne smulge lacrimile.

Oh, moartea ne face să realizăm că noi, noi toți suntem meniți să facem un singur lucru, să iubim. Asta e esența.

**

Și acum probabil v-ați dat seama despre ce este cartea. Este o carte despre suferință.

Și e inspirată din realitate,mai exact din viața autorului. Sincer, mi-e cam greu să zic chestii negative despre această carte când mă gândesc la suferința omului. E cam greu să-mi dau cu părerea despre deciziile lui când eu încă nu am trecut prin ce a trecut el.

Am plâns la unele pagini, m-am plictisit la altele. Dar, a fost o experiență, pot să spun, să simt puțin din ce poate simți un om care suferă alături de persoana iubită. M-am putut pune puțin în pielea lui…

Cred că e greu să scrii despre așa ceva, cu siguranță te stoarce de tot ce mai ai prin tine.

Protagoniștii sunt Magda și Daniel, iar cartea începe cu niște pasaje în care Daniel povestește viața lui înainte să o cunoască pe Magda.

Dacă vreți să citiți cu sufletul, v-o recomand. 🙂

Hugs and kisses,

M.I.

 

Cea mai fericită

A râs și a dansat toată noaptea, părea cea mai fericită fată de pe lumea asta. Și poate a fost până a venit dimineața și a răsărit soarele. Acum stă la o masă pe terasă cu o țigară aprinsă, și se uită în gol.

Acum nu mai trebuie să se ascundă de mama ei, acum e mare. Acum ar trebui să știe ce să facă cu viața ei, ar trebui să știe deja mult prea bine că el e un nemernic și că niciodată nu o să o iubească așa cum merită ea.

Dar…îl iubește sau meh, poate nu, însă nu-l poate uita nicidecum. Încă îl așteaptă la fiecare petrecere. Încă așteaptă să vină să-i spună că de azi o vrea doar pe ea.

El a plecat și-n dimineața asta cu altă fată…

Țigara i se termină, dar lacrimile par să nu se mai oprească. Nu plânge zgomotos, doar i se preling oceane de lacrimi pe obraji.

Se ridică de la masă.

  • Dă-l naibii!

Și-a luat mașina și a plecat.

-from another book I’ll never write-

Hugs and kisses,

M.I.