Te vor mai mult când vrei să pleci

Nu e ciudat cum atunci când pleacă cineva ajungi să ți-l dorești mai aproape, mai mult decât înainte? Îți dorești să-l fi văzut mai mult, să-l fi ajutat mai mult, să fii fost mult mai prezent…mai lângă acea persoană.

Am observat asta de-a lungul anilor:

Când băiatul de care-mi plăcea voia să se mute în Australia…

Când a mai murit câte un apropiat și brusc toți au reușit să se adune, să-și amintească…

Când mi se duc vecinii în fiecare toamnă înapoi în “țările calde”.

Când frații mei gălăgioși lipsesc câte o seară de acasă și nu-i mai zăresc în fiecare colț al camerei.

Când am fost în ultimul an de liceu și am început să simt dorul dinainte să vină…

Recent când alții de-ai noștri s-au hotărât să plece peste țări și mări…

Și mai ales acum când de un an și-un pic tot îmi adaug câte ceva la bagaj, conștientă fiind că o să plec (acum puțin mai mult decât în urmă cu un an, atunci n-aveam o destinație exactă 😀 ), că vreau să plec…

Cum se zice: să părăsesc cuibul, să-mi iau viața în propriile mâini, să fiu pe picioarele mele…

E ciudat. Suntem ciudați.

Nu că viața ar fi mai normală.

Hugs and kisses,

M.I.

Casa bântuită

Îți dai inelul de logodnă jos, îți arunci verigheta.

Ți-a ajuns. Te-ai săturat.

Dai jos pozele cu voi, pui de-o parte ramele.

De mult n-ai mai fost așa fericită ca și în pozele alea.

Florile ofilite nu te mai deranjează, stau de prea mult timp doar de decor.

Îi ștergi numele din telefon.

Răul ala din jurământ nu trebuia să fie cauzat de unul din voi.

Schimbi cearșafurile, renovezi camera, schimbi culoarea.

Schimbi poate orașul, schimbi peisajul.

Te-ai săturat să te mai ascunzi, de prea multe ori ai simulat fericirea și iubirea.

Arunci de tot sau cel puțin într-un loc ascuns bine tot ce-ți aduce aminte de el. Le pui în camera aia de care nu te apropii niciodată și încerci să uiți unde ai pus cheia.

Tragi aer adânc în piept.

Așa începi să dai uitării.

Te trezești într-o zi în mijlocul pustietății și urli până nu mai poți.

Așa începi să devii liberă.

Mai vine seara și îți aduci aminte de certuri, de minciuni, de promisiuni neîmplinite…dar, ți-a ajuns. Ai dus prea mult povara asta. Spui adio pe veșnicie acestei povești. Nu, nu ai cum să o ștergi, dar îți dai seama că trebuie să ierți. Pentru tine.

Așa dai de un nou început.

  • Acest articol este pentru toate femeile care și-au făcut curaj să își ofere un nou început. Uneori trebuie să iertăm, alteori trebuie prima dată să plecăm.
  • Mi-aș dori să văd mai multe căsnicii fericite, mai puține case bântuite…de certuri, de strigăte, de nefericire.

Hugs and kisses,

M.I.

Should I go or should I stay?

N-aș fi vrut să plec. Pur și simplu, n-aș fi vrut.

În ciuda faptului ca ei mă învinovățesc, eu chiar n-aș fi vrut să plec. De ce tot timpul oamenii cred că celor care pleaca le e mai ușor?

Dar ce e de facut când acasa nu mai e acasa și orice privire te lasă rece?

Ce e de facut când în loc să clădești, cu orice vorba spusă se dărâmă totul?

Ce e de facut când niciun foc nu te mai încâlzește?

Ce e de facut când viitorul nu mai e ceva pentru care speri?

Am ales să plec. Să-mi caut locul în lumea asta mare. Poate undeva o să mă simt acasă. Poate cineva o sa fie acasă. Poate o să reusesc să mă fac pe mine acasă.

Nu e ușor, dar nici nu vreau să spun că am facut-o pentru alții. Am fost egoistă, pot să spună asta, am făcut-o pentru mine.

Știu, știu că nu e rațional. Să nu credeti că mintea mea crede altceva, dar cred că în viață sunt puține ori când trebuie să alegem cu inima. Și asta a fost una din acele puține ori.

Și când inima ia alegeri, doare. Jur, doare tare. Al naibii de tare. Nu degeaba zic ei că e mai sănătos să iei alegeri cu mintea.

“But my heart wants what it wants…”

-poveste de noiembrie-

Hugs and kisses,

M.I