Pe linia de plutire

Se zice că Dumnezeu nu dă nimănui mai mult decât poate duce, dar câteodată când mi-e prea greu mă gândesc că a pus un zero în plus din greșeală la kilogramele de durere și suferință pe care le pot duce.

Pentru că așa simt, că nu le mai pot duce. Că sunt doar pe linia de plutire.

Cred că majoritatea suntem așa…nu mai înotăm, doar plutim. Ne-am dat bătuți de prea mult timp că o să mai ajungem la mal.

Câteodată mi se pare că toate zilele sunt goale, lipsite de sens și dorința de a trăi. Trec doar și atât.

Mă mai aud strigând câteodată un DE CE și NU MAI POT aproape stinse…

Dar trece…și mai pot. Încă o zi, încă o lună sau chiar încă un an…

Mă gândesc că totuși viața mea nu e cea mai rea, că am o casă, o masă…și multe altele.

Nu e roz, dar hai că nici cea mai neagră. Însă, cumva parcă e mai rău..

E un gri plin de monotonie. E o viață plină de zile în care mă întreb cum ar fi fost dacă și păreri de rău…

O viață în care nu-mi mai pot aduce aminte când m-am bucurat pe bune de ceva ultima dată.

Mă întorc mereu la acele lucruri rele ce mi s-au întâmplat.

De ce nu am putut avea și eu părinții aproape? De ce să rămân fără amândoi?

De ce să ne despărțim chiar înainte de nuntă cu o săptămână?

De ce fix eu, da fix eu trebuie să rămân singură pe lume? De ce fix mie trebuie să mi se întâmple toate? De ce soarta asta nu a fost mai drăguță măcar puțin cu mine?

Mă mint zilnic că sunt un om fericit sau cel puțin că nu sunt cel mai trist om de pe planetă…

Dar sunt.

Sunt cel mai trist om de pe planetă. Sunt doar pe linia de plutire…

Sunt paralizată…blocată…pe linia de plutire.

  • o parte dintr-o carte pe care sper să o termin de scris cândva

Hugs and kisses,

M.I.