Avem în viață câte o furtună mare, restul sunt doar ploi…

”Avem în viață câte o furtună mare, restul sunt doar ploi…” zice The Motans în piesa ce o ascult acum pe mașină. El cu siguranță a fost o furtună mare a vieții mele. O furtună a cărui daune încă se văd…

Ieri, după episodul destul de dramatic în care am plâns în Profi că nu am reușit să-mi iau cafea am realizat că e momentul să-mi iau o pauză. Prin urmare mă duc la locul meu de suflet, oaza mea de liniște: Poiana Brașov. E locul în care l-am cunoscut și pe el, pe Victor.

– inyourpocket.com –

Ultima dată am fost aici cu mama, obișnuiam să mergem în fiecare primăvară de ziua ei, pe 7 mai.

Nu stăteam mult, vreo 2/3 zile așa pe weekend, niciodată nu era timp de mai mult și acum o aud pe mama:

”-Leea, banii nu cresc pe garduri! Lasă c-om veni la pensie!”

Anul acesta intra la pensie și am decis că o să stăm cel puțin o săptămână, dar mama nu a mai apucat ziua de 7 mai…

Prin urmare, mi-am tot amânat vizita anuală, dar azi am decis că oricât de sfâșietoare e durerea despărțirii singurul lucru ce-mi poate aduce puțină alinare e locul acesta.

Despărțirile de orice fel or fi ele sunt grele până la cer și înapoi pe pământ. Pentru că atunci când trebuie să lași un om să iasă din viața ta se simte ca și cum v-ar despărți toate oceanele, toate țările, parcă unul e pe altă planetă, în alt Univers chiar dacă poate sunteți doar la câteva ore distanță.

Atunci când un om se duce dintre noi parcă totuși, după un moment dat, faci pace cu gândul că nu ai pur și simplu ce să faci, că nu există și nu va exista nici o cale de a aduce omul acela înapoi.

Și de acolo tot se împarte în: înainte să plece dintre noi și după ce a plecat dintre noi.

Dar atunci când omul de care te desparți locuiește la doar 2 ore de tine, ți-e cam greu să accepți ideea că v-ați putea vedea fiecare de viețile voastre fără să vă intersectați. Hm, și totuși trebuie să accepți.

Așa că faci tot ce-ți stă în putință să accepți, în cazul meu mă îndepărtez fizic și mai mult.

Va fi interesant să mă-ntorc după atâta timp în locul unde a început totul

to be continued

-from a book I will hopefully publish someday-

Hugs and kisses,

Iuditha Murza C.

Te vor mai mult când vrei să pleci

Nu e ciudat cum atunci când pleacă cineva ajungi să ți-l dorești mai aproape, mai mult decât înainte? Îți dorești să-l fi văzut mai mult, să-l fi ajutat mai mult, să fii fost mult mai prezent…mai lângă acea persoană.

Am observat asta de-a lungul anilor:

Când băiatul de care-mi plăcea voia să se mute în Australia…

Când a mai murit câte un apropiat și brusc toți au reușit să se adune, să-și amintească…

Când mi se duc vecinii în fiecare toamnă înapoi în “țările calde”.

Când frații mei gălăgioși lipsesc câte o seară de acasă și nu-i mai zăresc în fiecare colț al camerei.

Când am fost în ultimul an de liceu și am început să simt dorul dinainte să vină…

Recent când alții de-ai noștri s-au hotărât să plece peste țări și mări…

Și mai ales acum când de un an și-un pic tot îmi adaug câte ceva la bagaj, conștientă fiind că o să plec (acum puțin mai mult decât în urmă cu un an, atunci n-aveam o destinație exactă 😀 ), că vreau să plec…

Cum se zice: să părăsesc cuibul, să-mi iau viața în propriile mâini, să fiu pe picioarele mele…

E ciudat. Suntem ciudați.

Nu că viața ar fi mai normală.

Hugs and kisses,

M.I.

Pe linia de plutire

Se zice că Dumnezeu nu dă nimănui mai mult decât poate duce, dar câteodată când mi-e prea greu mă gândesc că a pus un zero în plus din greșeală la kilogramele de durere și suferință pe care le pot duce.

Pentru că așa simt, că nu le mai pot duce. Că sunt doar pe linia de plutire.

Cred că majoritatea suntem așa…nu mai înotăm, doar plutim. Ne-am dat bătuți de prea mult timp că o să mai ajungem la mal.

Câteodată mi se pare că toate zilele sunt goale, lipsite de sens și dorința de a trăi. Trec doar și atât.

Mă mai aud strigând câteodată un DE CE și NU MAI POT aproape stinse…

Dar trece…și mai pot. Încă o zi, încă o lună sau chiar încă un an…

Mă gândesc că totuși viața mea nu e cea mai rea, că am o casă, o masă…și multe altele.

Nu e roz, dar hai că nici cea mai neagră. Însă, cumva parcă e mai rău..

E un gri plin de monotonie. E o viață plină de zile în care mă întreb cum ar fi fost dacă și păreri de rău…

O viață în care nu-mi mai pot aduce aminte când m-am bucurat pe bune de ceva ultima dată.

Mă întorc mereu la acele lucruri rele ce mi s-au întâmplat.

De ce nu am putut avea și eu părinții aproape? De ce să rămân fără amândoi?

De ce să ne despărțim chiar înainte de nuntă cu o săptămână?

De ce fix eu, da fix eu trebuie să rămân singură pe lume? De ce fix mie trebuie să mi se întâmple toate? De ce soarta asta nu a fost mai drăguță măcar puțin cu mine?

Mă mint zilnic că sunt un om fericit sau cel puțin că nu sunt cel mai trist om de pe planetă…

Dar sunt.

Sunt cel mai trist om de pe planetă. Sunt doar pe linia de plutire…

Sunt paralizată…blocată…pe linia de plutire.

  • o parte dintr-o carte pe care sper să o termin de scris cândva

Hugs and kisses,

M.I.

Gânduri de început de vară

Nu cred în faptul că nu mai e nimic bun în lumea asta, cum nu cred nici în faptul că viața trebuie să fie nașpa. Nu mai cred în faptul că ne e sortit unora să o ducem prost și gata. Cum nu cred nici că ziua de luni trebuie neapărat să fie o zi proastă.

În multe zile de luni mi s-au întâmplat minuni.

De multe ori am văzut cel mai frumos răsărit după o săptămână plină de furtuni. Cum de multe ori binecuvântarea s-a adeverit a fi blestem, așa de multe s-a adeverit blestemul a fi binecuvântare de și mai multe ori.

Cred în faptul că noi atragem lucruri spre noi. Prin ceea ce facem, prin felul în care alegem să gândim.

Cred că exact atunci când cineva spune că nu se poate vine cineva care arată că se poate.

Cred și în zicala: ” În tot răul există un bine și în tot binele există un rău.”

Noi putem să ne facem visele realizabile, suntem singurii responsabili de asta. Trebuie să ne facem curajul să mergem după ele.

Trebuie să ne alungăm fricile. Pentru că ele sunt cel mai mare dușman al nostru.

Cred că poți trăi viața ta ca un basm dacă vrei cu adevărat asta. Trebuie să te lupți și nu e o luptă ușoară. Să te lupți cu gândurile tale. Atitudinea ta schimbă totul.

Sunt o persoană realistă și știu că nu e posibil să fim mereu fericiți, nu se poate să fie frumos. Nici nu trebuie. Trebuie atunci când ești trist sau nervos să accepți asta și să-ți acorzi timp ca să-ți exprimi aceste sentimente.

Mereu poți să-ți schimbi gândirea și atitudinea ta față de viață.

Vă doresc o zi frumoasă și plină de gânduri bune!

Hugs and kisses,

M.I.

“Să nu mi se termine zilele!”

Mă gândeam că tinerii din ziua de azi cam fug de responsabilități. Am avut impresia că toți avem commitment issues.

Azi mi-am schimbat părerea, să vedeți ce tineri devotați avem, responsabili și loiali. Îi aud în fiecare dimineața pe autobuz: “Tre să trimit un snap, mi se termină zilele!”

Bag de seama că e pe viață sau moarte.

Dacă nu trimiți snap dimineața și seara cică se termină zilele.

Tinerii ăștia sunt îndrăgostiți de viață, nu vor nicicum să li se termine zilele. Foarte bine, îmi place de ei!

Hugs and kisses,

M.I.

La ceas de seară…

Spune-mi, la cine să mă mai rog?? Văd că la Dumnezeu nu merge…

Îi puteam auzi disperarea.

Nu am știut ce să mai spun…Am rămas fără cuvinte. Știu că trebuia să îi spun să continue să se roage, să insiste, că așa ne zice Biblia.

Dar, nu am putut.

Pentru că știu cum e să simți acel sentiment de deznădejde, știu cum să simți că strigi în gol.

Știu cum e să simți că Dumnezeu e prea departe (chiar dacă El nu e, noi suntem de fapt).

Știu cum e să te simți la capătul puterilor, să simți că pământul îți fuge de sub picioare și nu mai știi încotro să o iei.

Așa că am stat acolo și am tăcut.

Am ascultat. Ascult strigăte tăcute mai mereu…

Multe sunt problemele pentru care nu am înțeles nici eu de ce Dumnezeu nu a dat rezolvare. Pe unele le-am acceptat așa, zicându-mi că nu trebuie să înțeleg, L-am rugat pe Dumnezeu să mă ajute doar să accept lucrurile așa cum sunt.

Dar, unele nu le-am putut nici accepta. M-am certat cu Dumnezeu, m-am târguit și m-am supărat pe El…știam că nu e bine, dar nu mă puteam abține.

I am only human,

Mi se păreau nedrepte, încă mi se par nedrepte multe…

Dar Îl rog pe Dumnezeu să mă ajute să le accept dacă nu e nevoie momentan să le înțeleg. Recunosc, însă că de multe ori se aude și din dreptul meu acel “de ce?” strigat în disperare.

Nu pot să promit nimănui că Dumnezeu o să dea rezolvare așa cum vor ei problemelor. Dar, pot să vă spun că sunt sigură că Dumnezeu numără lacrimile…că nu stă nepăsător în fața unei inimi zdrobite.

O să vină o zi când pentru toate durerile o să primești bucurie.

Eu cred că există o răsplată. Cred că Dumnezeu vrea binele tuturor, de-aia ne dă și șanse infinite de a deveni mai buni.

Și chiar dacă îți vine greu câteodată, tu continuă să faci bine, să ierți, să iubești…Tu pentru astea o să fii răsplătit.

Hugs and kisses,

M.I.

Cum viața mi-a dat bătăi de cap- introducere

Servus! Azi e 1 februarie!

Wow, așa-i? Dar, vă spun acum de ce țin să zic în ce dată suntem.

Pentru că…se întâmplă ca luna februarie să fie luna în care m-am născut, iar anul acesta împlinesc 20 de aaaani! Ieeei, iu-huu sau nu…

O să mai vedem noi…

Mă tot gândeam ce să scriu zilele astea, parcă nimic nu mi-a surâs, așa că am decis să fac o mini serie cu privire la anumite accidente( sau incidente) din viața mea.

Sincer, mă gândeam că o să scriu despre asta mult mai târziu în viața mea, nu știu….cândva când o să am păr cărunt și nepoți. Însă, cred că dacă intuiția mea îmi spune să scriu asta acum, știe ea de ce.

Până la urmă, nu știm niciodată când vine busul…

Vă las să vă pregătiți cafeaua și vă aștept în următorul articol!

Hugs and kisses,

M.I.


Suntem ca și ei

Cred că nu sunt singura care a fost furioasă pe părinți când se certau, poate din cele mai stupide motive sau când auzeai cum alții și-au lăsat iubirea vieții să treacă pe lângă ei. Voi n-ați fost niciodată furioși pe oamenii care s-au aruncat în căsătorii cu oameni pe care nu îi iubeau mințindu-se că “dragostea o să vină pe parcurs”?

Niciodată n-am înțeles expresia aia. Sau că ajungi să-l iubești. Bă, n-oi știi eu multe despre dragoste, poate mai nimic, de fapt, dar eu cred că pur și simplu când întâlnești un om știi cât de mult îl poți iubi sau nu.

Meh, și cu toate că am fost furioasă de atâtea ori pe chestiile astea și de atâtea ori mă gândeam că eu nu o să fiu ca bunica, mătușa , prietena sau oricine altcineva pe care nu-l vedeam niciodată fericit, pe zi ce trece îmi dau seama că toți suntem la fel.

Îmi dau seama că pur și simplu aceleași povești se tot repetă.

Ce ne-am mai păcălit noi când eram mici că nu o să fim ca ai noștri. Ce s-au mai păcălit și ei când au vrut să-și retrăiască viețile prin noi, crezând că școlile mai bune, anturajele mai îngrijite o să ne schimbe. Suntem același material. Și ajungem mai mereu să le repetăm greșelile.

Ne mințim de la generație la generație că poate copiilor noștri o să le fie mai bine. Că ei or să fie mai fericiți, mai împliniți. Că ei or avea căsnicii mai faine, carieră mai bună, că ei or avea liniște sufletească, uitând că ei sunt din noi…Și dacă noi nu se schimbăm, dacă noi nu devenim mai fericiți, mai împliniți, mai toate alea, nici ei nu o să fie.

Noi trebuie să mergem împotriva curentului. Noi trebuie să schimbăm ceva ca lor să le fie mai bine. Și nu, nu trebuie să așteptăm până apar  ei și atunci să schimbăm la ei, la noi trebuie schimbat.

Așa că, îmi spun mie,și apoi vouă: Aveți grijă să nu trăiți viețile alea de care ați tot fugit!

Hugs and kisses,

M.I.

Viitoare studentă la jurnalism

M-am decis să povestesc puțin din experiența mea în legătură cu terminarea liceului și alegerea unei facultăți. La început de clasa a 12-a știam sigur că vreau să dau la Asistență Generală, începusem să mă pregătesc pentru admitere. Totul bine și frumos până în vacanța de iarnă, blogulețul a fost găsit de oameni, și vedeam cum viitorul în medicină nu m-ar lăsa să mă ocup de pasiunea mea pentru scris nicidecum. Dar, nu am renunțat așa doar, mă tot forțam să mă văd pe mine lucrând în spital, îmi ziceam ce fain o să fie, ce mișto să fii acolo în sala de operații…

Doar că nu reușeam să mă văd făcând asta, nu puteam…

Admir super mult persoanele care reușesc să facă o facultate și apoi să-și trăiască o viață făcând ceva în domeniul medicinii, mi se par niște meserii super faine, dar din păcate nu pentru mine (sorry mom and dad).

Meh, am mers la psiholog imediat ce m-am întors la școală după vacanța de iarnă, și deși mulți nu cred, m-a ajutat foarte mult.

M-am gândit că aș vrea să dau la psihologie, întrucât era un vis de al meu de când eram mai mică. Am învățat pentru admitere, și mi-a plăcut ce am învățat, au fost informații foarte interesante.c3278abd3d9abb2eeb9b5e1c210055fa.jpg

Dar, mă gândeam…că aș mai încerca și la alte facultăți, așa că am rugat-o pe profa mea de română să mă ajute să scriu un eseu motivațional. Iar, când i-am spus de jurnalism, a părut foarte entuziasmată pentru mine. Presupun că datorită entuziasmului dumneai m-am lăsat dusă de val și prin urmare am dat la jurnalism.

Și sincer, sunt super entuziasmată și sunt sigură că ușor nu o să fie, însă de asemenea sunt sigură că va fi  un capitol din viața mea aventuros și care o să mă ajute să cresc un om fain.

Sunt atât de entuziasmată că nu m-am uitat deloc la ce job-uri aș putea avea, ce salarii, nu m-am informat deloc despre așa ceva. La celelalte, m-am informat la toate, search-ul din google era plin de:

“Se merită să faci psihologia?”

“Cât câștigă un psiholog?”

“Cât câștigă o asistență?”

etc.

Dar, cu privință la jurnalism nu m-am gândit deloc…Presupun că așa e când faci ceva care îți place, nu te mai interesează câți bani ies, dacă se merită sau nu..

Acum să nu credeți că sunt o nepăsătoare și cred că banii cresc pe garduri, clar nu e așa. Dar, consider că o să găsesc un job care să-mi permită să trăiesc decent, și dacă nu voi găsi în domeniul acesta, tot o să fie ok, măcar 3 ani de zile o să văd puțin din ce înseamnă jurnalismul și o să fac ceva ce îmi place.

Voi în funcție de ce v-ați ales facultatea?

Hugs and kisses,

M.I.

 

 

 

Viața e frumoasă

Azi  am stat cam toată ziua pe terasă și am învățat. Am văzut soarele de la răsărit, bine mint puțin că era deja răsărit de vreo 2-3 ore, până la apus. Am văzut copiii jucându-se cu pisicile, apoi i-am văzut făcând baie în piscină, iar acum spre seară i-am văzut fugind la fotbal.

Am stat și m-am gândit…

Viața e frumoasă, chiar e frumoasă. Dar ne pierdem printre atâtea îngrijorări și nu mai putem vedea frumusețea vieții.

Aș vrea să nu uit niciodată cât de frumoasă e viața.

Aș vrea să nu uit niciodată cât de fericită pot să fiu doar uitându-mă la un răsărit sau un apus frumos.

Aș vrea ca niciunul să nu uităm vreodată că natura e fericire și iubire.

Haideți la o plimbare!

Hugs and kisses,

M.I.