Ce faci când trebuie să nu faci nimic

M-am trezit de dimineață, am oprit alarma…era ora 9. Mă repezesc repede să mă dau jos din pat și realizez că nu am unde să mă grăbesc. Nu am nimic de făcut! Eh, să nu exagerăm sunt chestii de făcut dar nimic care să nu poată fi amânat.

Mă încearcă un sentiment ciudat…

Cum? Nu am de învățat? Nu am de mers la lucru?

Parcă mă simt cumva guilty, simt că ar trebui neapărat, urgent să-mi caut o ocupație.

Și îmi dau seama că majoritatea suntem așa. Când dăm în viață de un moment de pauză. Simțim nevoia să facem ceva. Să nu părem leneși, să nu părem că pierdem vremea, să nu părem că suntem plictisitori. Adică de câte ori nu ați auzit văitatul ăla care de fapt vine așa cu un aer de lăudăroșenie: “Sunt așaa de ocupat! Vai, că fac asta și asta și….“.

I did it too. So, yeah știu că și tu. Nu te mai ascunde atât. E adevărat, găsim o oarecare satisfacție în faptul că suntem prea ocupați, prea obosiți…ne dă sentimentul că parcă, parcă facem ceva important.

Deși de cele mai multe ori tânjim după alte lucruri în timpul ăla.

Mi-am adus aminte de toate momentele din viața asta a mea scurtă în care eram super ocupată și to ce mi-aș fi dorit e să nu fi trebuit să-mi pun alarmă, să pot să mă mai uit la un episod din ceva, să pot să scriu pe blog sau multe altele. Am realizat că sigur nu o să treacă mult timp și din nou o să fie viața mea așa, o să fiu nevoită să alerg toată ziua, încoace, încolo…o să fiu nevoită să amân serialul, să amân multe chestii…

Prin urmare am decis să mă bucur de acest moment de pauză din viața mea…

Am ales să stau în tihnă să-mi beau cafeaua…

Să spăl și întind haine ascultând o piesă preferată, să nu le așez pe sfoară grăbit…

Să mai citesc încă o pagină…și-apoi încă una…

Să gătesc ceva ce-mi place…chiar dacă durează mai mult…

Să scriu…

Am ales să fac toate astea fără să mă simt vinovată că am timp să le fac…

**

Prin acest articol nu încurajez lenea, ok? :)) Și nici nu spun că trebuie să te complaci în momentul ăla de pauză și să aștepți minuni…

Eu cred tare mult în echilibru. Nu fii nici disperat să găsești rapid noul job, dar nici indiferent și nepăsător să nu-ți cauți un job cu lunile. Să nu lucrezi la pasiunea ta, să nu studiezi nimic…

Trebuie să vrei să devii mai bun. Dar nu trebuie să te omori încercând asta.

În momentul ăsta de pauză nu trebuie să stai doar pe canapea. Poți citi, poți învăța o limbă nouă, poți lucra la pasiunea ta…poți să lucrezi la tine.

Hugs and kisses,

Iuditha M. C.

Vinovată sau victimă?

Plouă, din nou…

Ploaia îmi aduce aminte de el, de nopțile ploioase a lui noiembrie în care îl așteptam acasă. Așteptam mesajul ăla special: ” Am pornit.”

Poate am nevoie să știu că e bine, că e fericit, că nu e sau mai bine că nu a fost supărat pe mine.

Nu am nici o treabă cu el, eu aș putea fi foarte fericită acum. Am tot ce îmi doresc. Dar, vina îmi mănâncă sufletul și tot cheful de viață.

Mai bine îi spuneam din prima.

Mai bine nu făceam deloc așa ceva. Trebuia să fi ascuns mai bine. Trebuia să mă fi despărțit de el și așa poate nu mai afla.

Sincer, atunci nici nu am știut de ce o fac. Problema a fost, că era în mintea mea chestia asta de ceva timp, de dinainte de Crăciun chiar.

Totuși, e un om perfect. Nu merita asta. Mă iubea. Și și eu l-am iubit, sau cel puțin am vrut.

Oricum, mi-a păsat de el. Îmi pasă de el. Adică, încă mi se înfing săgeți în inimă știind că  s-ar putea să-l fi rănit așa de mult.

Am fost nesimțită. Pff, să distrug lumea unui om când de-abia își construia fundația?

A fost o pură întâmplare. Eu ce să fac? A fost un simplu impuls.

Meh, oamenii mai greșesc.

Și în plus, nu trebuia să afle. E vina mea că el a tot căutat semne și dovezi?

Doamne, nici măcar n-avea încredere în mine!

Și…oricum, el s-a despărțit de mine. El să se simtă vinovat!

from a book I’ll never write

Hugs and kisses, 

M.I.