Tânjind…

Nu se va simți niciodată ca acasă. Vei încerca mereu să-ți găsești locul…să aparții. Și nu-l vei găsi.

Vei crede că poate e ceva greșit cu tine, că poate prea vrei tu cai verzi pe pereți. Dar, adevărul e că acasă nu e acasă dacă nu simți asta și gata.

Acasă nu e mereu cel mai frumos loc, cel mai plin de oportunități, cel mai liniștit sau cel mai curat. Acasă nu e nici cel mai bun loc de multe ori…și totuși vei afla că acasă e cel mai bine.

Te vei adapta, toți o facem. Mai ales dacă ești unul dintre cei care se învață chiar și cu durerea, te vei învăța. Vei face obicei din dor și dorințe neîmplinite. Noi oamenii ne obișnuim cu multe lucruri care nu ne plac, așa că e normal să te obișnuiești și cu asta.

Dar, vei avea mereu un gol…Inima ta va tânji după ceva, după acel ceva…mereu.

Acasă poate fi locul în care ți-ai jurat să nu mai calci și totuși să-ți fie dor de acasă. Acasă poate fi locul unde ai avut amintiri dureroase și totuși să-ți fie greu să-l părăsești.

Acasă nu-i clădire, nu-i bucătă de beton și nici de pământ…acasă mi-s apusurile, mirosul de liliac, mirosul ciorbei făcute de mama, piesa pe care o ascultam cu prietenele, acasă-i când aud vorba folosită de tata sau bunicu.

Să aparțin…nu cred că voi aparține niciunui loc vreodată pe pământul ăsta. Nu cred că vreodată-mi voi găsi locul. Poate nu există așa ceva…aici pe pământ.

E greu să nu aparți. E greu să fi a nimănui, cum se zice…Însă e cumva și liniștitor să poți să accepți lucrul ăsta, că nimeni și nimic nu-ți aparține și că tu nu aparți nimanui și niciunui loc.

Ah, dar rar sunt oamenii care pot accepta asta…