Aud copii fugind prin casă, râsete multe și îmi imaginez acolo și-un șemineu, un fotoliu și-un bunic citind ceva într-o seară ca asta ploioasă de toamnă, un tată ce se întoarce de la muncă, o mamă ce gătește în lumina caldă a bucătăriei…
Dar, bineînțeles e pură ficțiune.
Vecinii mei staucu cei 3 copii ai lor, într-un apartament micuț, fără șemineu, doar cu calorifere ce se pornesc abia la 1 octombrie și fără niciun bunic sau vreo urmă de rudenie.
E doar pură ficțiune, seamană cu ce-mi spuneai când eram împreună, de-atâtea ori îmi povesteai cum va arăta viața noastră.
Mă enerva atunci, zicându-mi că e prea devreme, e prea copilăresc să gândim așa departe.
Totuși, în mintea mea, acolo într-un colțișor acest vis frumos și-a făcut casă și din când în când mă bântuie.
”Cum ar fi fost dacă?”
Mi-a rămas o viață să-mi fie dor de ce putea fi.
Nu, nu o să mă mai învinovățesc spunând că e doar vina mea. Nu am fost pregatită pentru ce trăiam, cum nici acum nu sunt.
Dar pentru partea mea de vină…
Am suferit ca un martir.
Amețindu-mă cu propriul delir.
Și pentru partea mea de vină
M-am făcut de tin’ străină…
Fac o plecăciune,
Mă rog să nu rămână totul pură ficțiune.
Dar… în urmă privesc doar lașii
nu are rost, nu pot să schimb oricum ce a fost
rog doar cineva să-mi lumineze pașii.
Cafea & poveşti 